• cine

    Copyright © 2006-2106 Ştefan Talpalaru. All rights reserved.
  • ce

    Linux, filme, romgleză, politică, programare, muzică
  • recent comments

    krossfire on tichia de aluminiu
    krossfire on ars artis
    stefantalpalaru on ars artis
    krossfire on ars artis
    Blegoo on ars artis
    Blegoo on canarul de pază al democr…
    Blegoo on vânătoarea de casandre
    we on tovarășe Iisuse Hristoase, fiu…
  • tuităr

  • categorii

  • top posts

  • sitemeter

  • blog stats

    • 207,406 hits
  • technical stuff

  • pages

  • archives

  • calendar

    September 2015
    M T W T F S S
    « Aug    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    282930  

culturile individualiste

“Dar altfel nu poţi să nu te întrebi ce fel de cultură e asta, anglo-saxonă, care creează asemenea oameni […]”se întreabă cu avânt pupincurist Alina Mungiu-Pippidi după ce a aflat de atentatul dejucat de niște pasageri într-un tren francez. Drept experiență personală irelevantă apare anecdota cu pușcașul marin care a oprit să-i schimbe roata firavei făpturi care nici nu știa unde e rezerva, undeva în Virginia, unde intelectualii de soi merg pentru turism istoric.

Concluzia propagandistei sincere e că francejii e pămpălăi și se ascundeau sub scaune în timp ce americanii ca brazii prindeau gloanțele în dinți și aruncau cu democrație și libertate în terorist. Nu știm exact cum au decurs lucrurile. Așteptăm filmul hollywoodian pentru detalii. Și eventual niște fonduri nerambursabile, că iubirea de moșia altuia costă.

via | /r/Romania

 

the ducks come from the trucks

În lumea civilizată camioniștii pot să conducă maxim 9 ore pe zi și 56 de ore pe săptămână. Toate camioanele au niște dispozitive care înregistrează perioadele în care camionul e în mișcare și poliția rutieră le verifică la fiecare oprire.

În SUA limitele sunt de 11 ore pe zi și 60 de ore pe săptămână sau 70 de ore în 8 zile. N-au nici o metodă sigură de a verifica respectarea limitelor. Congresul american vrea să le mărească la 82 de ore pe săptămână, că nu au suficiente accidente pe autostrăzi.

via | HN

american horror story

Shannen Doherty n-a făcut screening pentru cancerul la sân anul trecut pentru că avea asigurarea medicală expirată. Anul ăsta a găsit un nod limfatic invadat de celule canceroase.

Cum era cu medicina care-i serviciu, nu drept, Monico?

survival of the richest

După vreo 7 ani pe drumul Damascului ca procuror comunist, Monica Macovei a avut o revelație la sfârșitul lui ’89 și a devenit brusc o capitalistă feroce. Dacă la început o mai ardea cu hipioții prin vamă, acum o arde cu neoconservatorii americani și europeni de la care a învățat că adevărata valoare a vieții umane e dată de cerere și ofertă.

În contextul balamucului cu medicii amenințați de DNA și premiați de micul Moculescu cu măriri salariale fără acoperire bugetară, Monica a găsit de cuviință să explice cum e cu medicina în paradisul capitalist:

Medicina trebuie considerată un serviciu, nu un drept. Serviciile au un preț, iar el trebuie plătit de beneficiar. Cei care plătesc mai mult trebuie să beneficieze de servicii mai bune.

C-așa-i în tenis. Contează serviciul. Ai fost harnic și ai supt la țâța ONG-urilor până ai ajuns la Parlamentul European? Te vindeci. Ai fost leneș și abia te descurci cu banii de pe-o lună pe alta? Mori, dă-te dracu’ de subuman! Un moment… mi se zice din regie că nu-i frumos să fim așa de direcți cu moartea săracilor.

Nivelul la care medicina poate fi considerată un drept este subsumat principiului de drept la viață […]

Poftim, nu-i omorâm direct. Dacă vin cu vreo urgență mai ieftină, îi tratăm, dă-i în pizda mamii lor de sărăcii… Da’ nu cu medicamente ultimul răcnet, nu-i așa Monica?

Ca principiu, ar trebui să se renunțe la finanțarea în pachetul minimal a unor medicamente de ultimă generație și să se finanțeze în schimb medicamente generice […]

Sau dacă-s prea scumpe genericele, eu zic să le dăm homeopatice, că tot sunt tolerate de marele licurici. Apropo de licurici, unde-s asigurările medicale private? Păi de-asta am murit noi la revoluție?

Cerem definirea urgentă a unui pachet minimal de servicii acoperit (realist și sustenabil) din asigurările de sănătate obligatorii. Restul serviciilor pot să fie suportate prin asigurări private, sau coplată.

Așa. Și niște spitale private finanțate de la buget? Că doar se știe că mâna invizibilă a pieței funcționează mai bine când are acces la buzunarul statului.

Pachetul minimal ar trebui să poată fi oferit și în unități private nu doar de stat.

via | /r/Romania

 

austriecii și autismul

Descoperirea autismului în lumea bună (adică nu sovietică) a psihiatriei infantile e cu cântec. Americanii îi cântă osanale lui Kanner – un austriac care a făcut carieră la spitalul Johns Hopkins din Baltimore și care a publicat un articol despre autism în 1943. Lumea civilizată zice că Asperger a diagnosticat autismul și mai înainte, la Viena, deși a apucat să publice abia în 1944 – deh, război.

Se zicea că a fost una din misterioasele descoperiri paralele în care n-a știut stânga ce cercetează dreapta. Acum s-a aflat că nu e nici un mister: diagnosticianul șef al lui Asperger – Georg Frankl, un psihiatru care a lucrat 11 ani la Viena – a emigrat în 1937 în SUA și din 1938 a ajuns să lucreze cu Kanner. Ghici cine a diagnosticat primi pacienți cu autism ai lui Kanner? Tocmai Frankl.

Jigodia de Kanner s-a declarat descoperitorul noii patologii și n-a scos o vorbuliță despre Asperger. Din păcate pentru progresul științific, pe lângă jigodie era și prost, așa că a adoptat niște ridicole explicații psihanalitice pentru mecanismul patologic (mama-frigider). Abia recent psihiatria a ajuns la aceleași concluzii la care ajunsese Asperger acum vreo 80 de ani.

Mai e și un substrat politic – Kanner și Frankl erau amândoi evrei, primul emigrase în 1924 când măscăriciul nu luase încă puterea, al doilea a fost obligat să emigreze în ’37 când era clar în ce direcție se scufundă barca. Deși nu i-a susținut pe naziști, Asperger – nefiind evreu și fiind un medic important – a putut să-și vadă de treabă liniștit în Viena în loc să mănânce șnițel cu soia, cot la cot cu sălbaticii. Poate că asta a fost suficient să-l facă antipatic.

ars artis

Însuflețirea e o calitate rară și greu de definit pentru un film. E atributul generic al artei adevărate, capacitatea de a declanșa sentimente profunde în spectator, nu doar scurte reacții emoționale telefonate gen îngrijorare pentru eroul amenințat de personajul negativ. Unele filme fac asta nu prin scene individuale, ci prin căldura pe care o degajă de la cap la coadă.

Un astfel de film e Shaun the Sheep – animație cu plastilină a unor animăluțe antropomorfizate prin comportament, dar care nu vorbesc. Ei bine, animalele astea au tot felul de aventuri stupide dar amuzante când ajung de la fermă în marele oraș. Pe hârtie e un film de duzină care poate fi apreciat doar de niște copii tembeli. Pe ecran e o operă de artă. Detaliile sunt perfecte. Aluziile profunde. Animația pentru copii – doar un vehicul pentru a discuta lucruri serioase ca instalarea rutinei într-o relație. E genul de film care va lăsa aceeași amprentă în spectatori 100 de ani de-acum încolo.

La capătul opus e aglomerație mare. Să luăm de exemplu Mad Max: Fury Road – un monstru al lui Frankenstein cu cusăturile pe jumătate rupte. Povestea e trasă de păr, lipsită de sens și fragmentată peste măsură. Regia e în doru’ lelii – cum pizda mă-sii ai la dispoziție actori ca Charlize Theron și Tom Hardy și tot ce scoți din ei e la nivelul unei cizme fierte? Efectele speciale par complet dezlipite de firul epic, “fazele” gen chitarist pe mașina-cu-boxe – ridicole fără auto-ironie.

De fapt ironia e complet absentă. Filmul se vrea luat în serios cu discursuri feminist-retardate de genul fotomodelelor abia ieșite dintr-un club modern și teleportate în deșertul apocaliptic care acuză bărbații-soldați-spălați-pe-creier că au “omorât planeta”. Sau faptul că au scris pe pereții celulei “nu suntem obiecte” înainte să evadeze din sclavia sexuală ca și cum ăsta ar fi un mesaj profund și puternic pentru a combate patriarhatul cel rău și urât.

Rezultatul e un film născut mort dar tatuat cu mesaje și faze tari. Am ajuns să-l plâng pe diliul de Mel Gibson care aducea un pic de viață când apărea pe ecran. Acest cadavre exquis pare rezultatul unui comitet care a bifat căsuțe dintr-o listă de lucruri care trebuie musai să apară. Un comitet de oameni fără înclinații artistice, sau intelectuale în general. Niște activiști care gândesc în sloganuri și resping cu insulte orice logică care subminează ideologia oficială. Și uite așa a ajuns Mad Max suport pentru pușca cu lunetă a Împăratului Furioasă (sic!), care nici măcar nu-l fute, pentru că știe că orice penetrare e viol și singura salvare e paradisul matriarhal lesbian.

Drumul furiei are o singură calitate: e ușor de uitat. Ca un tablou făcut pe-o bandă rulantă pentru camera unui hotel.

 

tichia de aluminiu

E simplu să găsești articole bune pe site-uri specializate în articole bune. Adevăratele satisfacții vin după săpături îndelungate pe site-uri specializare în bălării.

Cracked.com e un site de umor pe bază de liste. Glumițele și imaginea amuzantă asociată fiecărui punct din listă sunt componente obligatorii. Asta nu înseamnă că autorii nu vorbesc uneori și despre lucruri serioase. 6 Reasons You Can’t Trust Science Anymore, de exemplu, e o listă de probleme reale din publicistica științifică.

GlobalResearch.ca pare la prima vedere un cuib de conspiraționiști. La a doua vedere, pare la fel. Diamantul din mocirlă e un articol plin de linkuri prin care sunt documentate o lungă serie de operațiuni “false flag” care chiar au avut loc. Poate că reacția normală în fața unui comunicat oficial e mai aproape de paranoia decât de încredere oarbă.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 96 other followers