de la bancnote murdare la o supraveghere curată

Scott Garrett explică în detaliu problemele cu mișcarea de abolire a tranzacțiilor cash. O dată dispărute bancnotele și monezile, controlul trece la oligopolul intermediarilor gen Visa și Mastercard iar banii nu mai părăsesc sistemul bancar.

O lume ideală pentru cine papă comisioane și face profiling pe baza achizițiilor. Mai puțin ideală pentru cine nu acceptă încă idea că viața privată a dispărut și că trăim toți într-o Germanie de Est globalizată unde noile Stasi ar face să roșească de rușine originalul.

 

de amorul artei

În momentul în care echipa de efecte vizuale de la Life of Pi a primit un Oscar, erau deja în faliment. Au avut un contract cu preț fix, dar cu timp variabil și pe măsură ce studioul venea cu cereri noi, firma de modelare și animație trebuia să-și muncească mai tare sclavii pe mai puțini bani până au ajuns la concedieri în masă și faliment.

Orele suplimentare neplătite sunt la ordinea zilei în capitalismul eliberat de sindicate, iar săptămâna de lucru de 100 de ore e justificată cu marea dragoste de muncă a artiștilor entuziaști.

via | un comentariu la un thread despre alt horror hollywoodian pe /r/movies

 

o fantomă bântuie SUA – fantoma lui McCarthy

Glenn Greenwald face o analiză foarte bună a neo-mccarthysmului democrat într-un context istoric. Aceeași retorică folosită de republicani pentru a compromite opoziția e acum adoptată de democrați. Diferențele ideologice n-au fost suficiente pentru a împiedica “progresiștii” să asocieze dușmanul cu agenturili străine.

Toate analizele pe care le-am citit despre legătura dintre Wikileaks și ruși sunt pură speculație (cu accente comice, ca în ficțiunea lingvistică prin care se încearcă identificarea lui Guccifer 2.0 cu un agent FSB). Asta nu a împiedicat 99% din jurnaliști să bată toba cu implicarea rușilor în alegerile americane.

Nu discută mai nimeni conținutul emailurilor, planurile DNC de a radicaliza republicanii și de a favoriza candidatul lor cel mai slab. Sunt prea ocupați să identifice comuniștii care vor să saboteze țărișoara. Mai lipsește doar un House Un-American Activities Committee și cercul e complet.

plutocrație și populism

Serialul de comedie Silicon Valley arată multe aspecte reale din cultura de care face mișto, dar e limitat de nevoia de a fi credibil. Realitatea nu are astfel de limite, așa că poate să producă miliardarul imigrat din Germania de Vest – la vârsta de un an – care iubește mult de tot monopolul și banii publici sub forma investițiilor CIA într-un fel de Stasi privat – Peter Thiel.

Libertarian, republican, guru al startup-urilor fără profit, venture capitalist, lider de opinie și mai nou un suporter fervent al lui Donald Trump, Thiel a urcat pe scena convenției republicane și a ținut un discurs care n-ar fi putut să apară în nici un serial TV, atât e de ridicol.

Fenomenul miliardarilor duși cu pluta care ajung să influențeze politica de nivel înalt e greu de înțeles. Nu sunt oligarhii care au acumulat averi timp de zeci de generații, nu sunt boierii care au putere politică pentru că controlează majoritatea resurselor. Sunt mai degrabă o combinație între nouveaux riches pe model rusesc și baronii cauciucului pe model american.

Noutatea averii îi face mai imprevizibili din punct de vedere ideologic, mai distanțați de realitatea boschetarilor pe care ar putea să-i vadă prin geamurile limuzinelor dacă ar ridica ochii din ecranul telefonului. Miliardarii de silicon își creează propria realitate care oglindește angoase și vise personale. Așa au ajuns să creadă că sunt un factor pozitiv pentru economie cu firmele lor care cheltuiesc mai mult decât încasează și cu sculele care ajută guverne din ce în ce mai autoritare să supravegheze în masă proprii cetățeni din ce în ce mai distrați.

Viitorul măreț pe care-l construiesc nu e unul cu colonii pe Marte – o propunere absurdă când nu suntem în stare să facem colonii autosuficiente nici măcar pe Lună, nici măcar în stațiile orbitale, nici măcar în regiunile polare terestre. Nu, viitorul lor e unul în care corporațiile înlocuiesc treptat statele pe scena globală și realitatea resurselor distribuite inegal se va traduce în conflicte armate. Războaiele pentru petrol au început deja. Urmează războaiele pentru minerale rare, cele pentru apă, cele pentru uscat după înălțarea nivelului oceanelor, etc.

Viitorul e o distopie SF iar cavalerii apocalipsei sunt niște ciudați din Silicon Valley. Mai puțin Star Trek și mai mult Continuum.

 

Eins, Zwei, Polizei

Vajnica poliție germană a dat iama în vreo 60 de neonaziști care scriau nasolii pe internet și le-a confiscat calculatoare și telefoane mobile. Ideea e că dacă interzici discuțiile simpatizanților de extremă dreaptă, ei încetează să mai fie extremiști. Realitatea e că se vor muta undeva unde poliția nu va mai putea să-i țină sub observație.

via | /r/FreeSpeech

P.S.: cântecul din care am șutit titlul aparține de fapt unei formații italiene. My whole life is a lie!

să-mi numeri cromozomii

Theophilus S. Painter a fost un foarte important histolog la începutul secolului trecut. Deși era specializat în insecte, a publicat în 1923 un articol în care anunța că numărul de cromozomi umani e 48 (în loc de 46 cât e de fapt). Greșeala asta a rămas în istorie nu pentru că ar fi fost umilitoare – tehnicile folosite îngreunau mult numărătoarea – ci pentru că a rămas necorectată până în 1956, deși tehnicile de fixare se îmbunătățiseră semnificativ la începutul anilor ’50.

Se pare că nimeni nu a avut curajul să-l corecteze în tot acest timp pentru că omul era autoritatea absolută în domeniu, așa că dacă îți ieșea un alt număr decât 48 mai numărai până ieșea bine sau recunoșteai că ai greșit tu și foloseai valoarea din literatură. Partea frumoasă e că au ajuns să publice manuale cu poze în care se vedeau 46 de cromozomi dar legenda zicea 48.

via | https://en.wikipedia.org/wiki/Argument_from_authority#Inaccurate_chromosome_number

P.S.: drept dovadă că nu poți scrie despre greșeala altcuiva fără să faci tu însuți greșeli, articolul din Nature dă 1921 drept anul publicării primului articol despre materialul genetic uman al lui Painter (în loc de 1923). Oare eu ce greșeală am făcut? (în afară de faptul că l-am promovat de la “citolog” la “histolog”, aia e făcută special)

Ferrari și chirpici

The New Gipsy Kings (BBC Two) pare inițial un documentar superficial despre lumea maneliștilor, plină de kitsch și de criminalitate organizată, dar Liviu Tipuriță reușește să construiască o narațiune foarte interesantă și detaliată.

Singura parte dubioasă a fost aia cu muzica țigănească interzisă pe timpul lui Ceaușescu. Cum să fie interzisă când în mai toate restaurantele cântau lăutari?

Partea frumoasă e comparația între manelele moderne și muzica lăutărească pe care au înlocuit-o – un fenomen cu consecințe extreme în modul de viață al interpreților.

De văzut musai.

via | /r/Romania