plutocrație și populism

Serialul de comedie Silicon Valley arată multe aspecte reale din cultura de care face mișto, dar e limitat de nevoia de a fi credibil. Realitatea nu are astfel de limite, așa că poate să producă miliardarul imigrat din Germania de Vest – la vârsta de un an – care iubește mult de tot monopolul și banii publici sub forma investițiilor CIA într-un fel de Stasi privat – Peter Thiel.

Libertarian, republican, guru al startup-urilor fără profit, venture capitalist, lider de opinie și mai nou un suporter fervent al lui Donald Trump, Thiel a urcat pe scena convenției republicane și a ținut un discurs care n-ar fi putut să apară în nici un serial TV, atât e de ridicol.

Fenomenul miliardarilor duși cu pluta care ajung să influențeze politica de nivel înalt e greu de înțeles. Nu sunt oligarhii care au acumulat averi timp de zeci de generații, nu sunt boierii care au putere politică pentru că controlează majoritatea resurselor. Sunt mai degrabă o combinație între nouveaux riches pe model rusesc și baronii cauciucului pe model american.

Noutatea averii îi face mai imprevizibili din punct de vedere ideologic, mai distanțați de realitatea boschetarilor pe care ar putea să-i vadă prin geamurile limuzinelor dacă ar ridica ochii din ecranul telefonului. Miliardarii de silicon își creează propria realitate care oglindește angoase și vise personale. Așa au ajuns să creadă că sunt un factor pozitiv pentru economie cu firmele lor care cheltuiesc mai mult decât încasează și cu sculele care ajută guverne din ce în ce mai autoritare să supravegheze în masă proprii cetățeni din ce în ce mai distrați.

Viitorul măreț pe care-l construiesc nu e unul cu colonii pe Marte – o propunere absurdă când nu suntem în stare să facem colonii autosuficiente nici măcar pe Lună, nici măcar în stațiile orbitale, nici măcar în regiunile polare terestre. Nu, viitorul lor e unul în care corporațiile înlocuiesc treptat statele pe scena globală și realitatea resurselor distribuite inegal se va traduce în conflicte armate. Războaiele pentru petrol au început deja. Urmează războaiele pentru minerale rare, cele pentru apă, cele pentru uscat după înălțarea nivelului oceanelor, etc.

Viitorul e o distopie SF iar cavalerii apocalipsei sunt niște ciudați din Silicon Valley. Mai puțin Star Trek și mai mult Continuum.

 

Eins, Zwei, Polizei

Vajnica poliție germană a dat iama în vreo 60 de neonaziști care scriau nasolii pe internet și le-a confiscat calculatoare și telefoane mobile. Ideea e că dacă interzici discuțiile simpatizanților de extremă dreaptă, ei încetează să mai fie extremiști. Realitatea e că se vor muta undeva unde poliția nu va mai putea să-i țină sub observație.

via | /r/FreeSpeech

P.S.: cântecul din care am șutit titlul aparține de fapt unei formații italiene. My whole life is a lie!

să-mi numeri cromozomii

Theophilus S. Painter a fost un foarte important histolog la începutul secolului trecut. Deși era specializat în insecte, a publicat în 1923 un articol în care anunța că numărul de cromozomi umani e 48 (în loc de 46 cât e de fapt). Greșeala asta a rămas în istorie nu pentru că ar fi fost umilitoare – tehnicile folosite îngreunau mult numărătoarea – ci pentru că a rămas necorectată până în 1956, deși tehnicile de fixare se îmbunătățiseră semnificativ la începutul anilor ’50.

Se pare că nimeni nu a avut curajul să-l corecteze în tot acest timp pentru că omul era autoritatea absolută în domeniu, așa că dacă îți ieșea un alt număr decât 48 mai numărai până ieșea bine sau recunoșteai că ai greșit tu și foloseai valoarea din literatură. Partea frumoasă e că au ajuns să publice manuale cu poze în care se vedeau 46 de cromozomi dar legenda zicea 48.

via | https://en.wikipedia.org/wiki/Argument_from_authority#Inaccurate_chromosome_number

P.S.: drept dovadă că nu poți scrie despre greșeala altcuiva fără să faci tu însuți greșeli, articolul din Nature dă 1921 drept anul publicării primului articol despre materialul genetic uman al lui Painter (în loc de 1923). Oare eu ce greșeală am făcut? (în afară de faptul că l-am promovat de la “citolog” la “histolog”, aia e făcută special)

Ferrari și chirpici

The New Gipsy Kings (BBC Two) pare inițial un documentar superficial despre lumea maneliștilor, plină de kitsch și de criminalitate organizată, dar Liviu Tipuriță reușește să construiască o narațiune foarte interesantă și detaliată.

Singura parte dubioasă a fost aia cu muzica țigănească interzisă pe timpul lui Ceaușescu. Cum să fie interzisă când în mai toate restaurantele cântau lăutari?

Partea frumoasă e comparația între manelele moderne și muzica lăutărească pe care au înlocuit-o – un fenomen cu consecințe extreme în modul de viață al interpreților.

De văzut musai.

via | /r/Romania

 

ghicitul în ecuații

Într-o lume în care se pune prea ușor semnul egal între modelul matematic și realitatea fizică, pentru a trece repede la interpretări filosofice spectaculoase și cât mai extravagante, propunerea lui Unger și a lui Smolin pare revoluționară: există un singur univers, timpul e real iar matematica descrie doar uneori realitatea.

Singura problemă e că teoriile plictisitoare nu atrag mulțimea de ignoranți care agită pompoane de pe margini și nici politicienii care aprobă granturi în funcție de potențialul de a genera articole și “buzz”.

brave new world

Dormiți liniștiți, Comisia Europeană veghează. De când a convins Facebook, Microsoft, Twitter și Youtube să șteargă nasoliile în maxim 24 de ore, internetul a devenit un loc mai curat, mai uscat, mai potrivit pentru lăsat copiii nesupravegheați să se ia de mâini și să cânte “Kumbaya”.

Cenzura e introdusă cu cele mai bune intenții: oprirea teroriștilor de la prozelitism. Drumul spre echo chamber e pavat însă cu extinderea razei de acțiune. Nu se ocupă doar de teroriști, ci și de orice incitare la violență gen “nea Nelu, matale mai trăiești?”. Sunt interzise și incitările la ură. “Jos Iliescu!” e un semn clar de animozitate la adresa liderului drag.

Ceea ce începe ca “discurs ilegal pe bază de ură” se transformă treptat în “orice formă de intoleranță” și “ură” în Codul de Conduită al comisiei. Nu-i frumos să ne urâm unii pe alții. Trebuie să ne jucăm cuminți împreună, sub ochii atenți ai “raportorilor de încredere” de la ONG-urile care vor ajuta companiile.

Sunt sigur că în felul ăsta ne așteaptă doar realizări mărețe și cincinaluri în doi ani jumate. Și poate se rezolvă și opoziția la TTIP, că în mod sigur e bazată pe ură și intoleranță la adresa corporațiilor americane.