complicațiile etice ale dreptului la supraviețuire

În 1969 Nixon a vrut să introducă un venit minim garantat în SUA. Pe ultima sută de metri a fost convins că săracii sunt de fapt leneși și a adăugat cerința înscrierii la forțele de muncă. Propunerea a trecut de deputați dar s-a blocat de câteva ori în senat până a fost abandonată.

Partea fascinantă a poveștii e că au fost mai relevante niște statistici falsificate cu un secol și jumătate în urmă, în Marea Britanie, decât programul pilot american. Clerul britanic, în special, era foarte îngrijorat că săracii lipsiți de “încurajarea” foametei or să se lase de muncă și or să se apuce de futut.

no shit, Sherlock

Același Michael Moore care-l lua peste picior și-l caricaturiza pe Trump în show-ul lui electoral, scrie pe Facebook:

He was never a joke. Treating him as one only strengthened him.

Nu, nu e autocritică. Alții au fost de vină, nu el. După asta, a ieșit în stradă să participe la demonstrațiile împotriva noului președinte ales democratic. Cam ca republicanii de acum 8 ani, doar că mai organizați, mai violenți și mai convinși de propria dreptate…

stand-up propaganda

În campania electorală din 2004, Michael Moore a lansat un documentar foarte critic la adresa unuia din candidați – George Bush jr. – și prin asta a declanșat procesul prin care în 2008 curtea supremă de justiție a invalidat niște articole de lege care interziceau corporațiilor să finanțeze mesaje electorale. Rezultatul îl vedem acum, cu Super-PAC-uri care strâng bani pe blat de la tot felul de firme și pe urmă se prefac că nu contactează campaniile oficiale înainte să producă material electoral.

Pe 18 octombrie, Moore a lansat un nou documentar de mare angajament – Michael Moore in TrumpLand – care e de fapt înregistrarea unui spectacol în care el ține un monolog despre cât de bine și frumos ar fi ca să iasă Hillary președinte. Se pare că e doar unul din mai multe spectacole prin state mai sărace, unde sunt mai mulți oameni dispuși să protesteze prin vot.

Documentarul e un superb exemplu de propagandă și merită analizat cu atenție. Să-l luăm pe bucăți:

03:00 – Pe o scenă decorată cu poze simpatice ale unei Hillary Clinton tinere și zâmbitoare, Moore începe prin a lăuda conservatorii și a face mișto de democrați. Publicul râde, doar e stand-up comedy.

05:30 – Bășcălia se mută încet-încet spre republicani. Un grup de “mexicani” de la balcon e înconjurat de un zid de mucava, iar un grup de “musulmani” e supravegheat cu un quad-copter. Moore folosește expresii din campania lui Trump pentru a construi glumele, dar pare să uite complet de Obama când zice “there are no weapons on the drone”.

07:17 – Moore se adresează simpatizanților lui Trump și găsește un punct în comun cu ei prin faptul că n-a votat niciodată pentru Hillary Clinton. Pe pupitrul de la care vorbește e o stemă cu “CLINTON COUNTY” pe frontispiciu (zona în care e teatrul) și Casa Albă în stil Art Deco.

09:35 – Moment de lăudat “millennials” – tinerii născuți după 1982 (și absolvind liceul în 2000, că americanii n-au înțeles încă de ce mileniul 3 a început în 2001). Imagini cu tinerii extaziați din sală. Comicul ne zice că generația lor nu urăște pe nimeni. Probabil atâta timp cât nu exprimă opinii diferite de ale lor.

12:00 – Tinerii nu trebuie să facă compromisuri. Au timp pentru asta mai târziu. Trebuie însă să-și ia medicamentul amar, când e nevoie, pentru că medicamentul nu e un compromis ci un lucru necesar. Moore l-a susținut pe Bernie Sanders la alegerile primare și pare să vorbească susținătorilor supărați de fraude electorale, campanii murdare și colaborarea imorală dintre partid și clintoni.

12:22 – Problema e identificată: bărbatul alb furios. Nu cel de pe scenă, cel din public care vrea să protesteze votând cu Trump. Fără niciun fel de ironie, Moore ne informează că bărbatul alb e pe cale de dispariție și scoate o statistică care pune o limită de vârstă inexplicabilă – bărbații albi de peste 35 de ani din SUA reprezintă doar 19% din populație. Începe o narațiune axată pe războiul dintre sexe, cu Moore care se preface scandalizat că femeile din sală aplaudă “extincția”. Cadrul ăsta e foarte important pentru restul spectacolului, pentru că principalul argument pe care-l aduce în favoarea candidatei e că este femeie.

13:07 – Din faptul că femeile singure depășesc în număr femeile măritate, vorbitorul deduce că femeile nu mai au nevoie de bărbați. Nu ca acum 100 de ani când erau persecutate și nu puteau să aibă proprietăți, conturi în bancă, etc. Masculii nu mai sunt necesari decât pentru reproducere, dar și aia se poate face prin fertilizarea in-vitro, evitând contactul fizic scârbos și impur. Monologul continuă pe linia feminismului lesbian, cu informația că femeile sunt capabile să-și producă singure orgasme pentru că cineva a scris o carte acum 30 de ani și le-a învățat cum să se masturbeze. Moore e foarte fericit și nu pare deloc ironic.

14:24 – Primul mesaj electoral clar: dacă Hillary câștigă, femeile preiau puterea. Moment umoristic cu taberele de concentrare pentru bărbați. Femeile din sală sunt pătrunse de importanța istorică. Bărbații zâmbesc la partea cu alegerea masculilor de prăsilă.

15:25 – De asta sunt supărați bărbații, pentru că ajung la coșul de gunoi al istoriei progresiste. Imitație a bărbatului supărat de la mitingurile lui Trump – răgete de neanderthal caricaturizat. E de fapt sunetul dinozaurului muribund. Sala e în delir.

16:08 – Moore identifică momentul când femeile au început să preia puterea – spectacolul de la mijlocul Superbowl-ului. Momentul când Beyonce și 500 de femei îmbrăcate ca niște prostituate au penetrat cu violență scena îl aduce pe Moore într-o frenezie aproape sexuală. Pumnii lor nu îi amintesc de mișcarea paramilitară Black Panthers, ci de furia justificată a sexului oprimat. Cizmulițele Louboutin sunt prezentate ca “shit-kicking”, probabil aluzie la un fetiș mai de nișă. Fetișismul cu dominatrix îmbrăcată în piele este în schimb mainstream. Moore își pierde temporar vocea de emoție.

17:27 – A venit momentul politicii identitare. După 8 ani de președinte negru urmează 8 ani de președinte femeie. Caricatură a oponenților care se plâng că urmează 8 ani de președinte gay (declarat, că James Buchanan care trăia cu vice-președintele nu se pune, că era discret).

18:33 – Mama natură a vorbit: se nasc mai puțini băieți decât fete. Nu-i adevărat, dar umorul bate faptele. Dacă e o scădere a raportului masculi/femele la naștere, nu sunt de vină disruptorii endocrini cu care poluăm tot ce prindem, ci planul mamei natură de a scăpa de bărbații cei răi. Nu de femei, că ele nu poluează, nu fac războaie și nu împușcă pe nimeni când o iau razna. Și chiar dacă împușcă, e pentru că victima era de vină (interdicția corectă politic de a atribui vreo urmă de vină victimei se aplică doar victimelor femei). Femeile care-și împușcă soții și iubiții au dreptate să o facă. Ele nu incendiază, nu fură și nu violează. 51% din populație e formată din reîncarnări ale Fecioarei Maria, amintind un pic de arhetipurile lui Jung.

21:10 – Moment liric-sentimental în care Moore empatizează cu susținătorii lui Trump care de fapt sunt oameni de treabă, nu redneci rasiști. Sunt doar supărați și frustrați de clasa politică. Moore îi înțelege și vrea doar să-i aducă cu blândețe pe calea cea dreaptă. Votul de protest e comparat cu votul britanicilor pentru Brexit. Trump ar fi ultimul președinte al SUA. Evăr.

27:22 – Sketch cu un program de știri din ianuarie 2017, ziua depunerii jurământului de către Trump. Imediat după înscăunare, președintele nazist a bombardat toate orașele de graniță mexicane, c-așa e el – rău. Cei ce l-au votat regretă profund și semnează petiții ca să repete alegerile. Mesajele cam exagerate sunt intercalate cu glumițe pentru a face electorul să râdă în loc să caute defecte logice. Aplauze și fluierături pline de admirație din sală.

29:40 – Enumerarea calităților și defectelor e un prilej pentru a strecura o șopârlă: faptul că Hillary e antipatică e un lucru bun, pentru că parlamentul nu trebuie să o placă și nici cine negociază ceva cu ea. Prim plan pe o cucoană fericită din sală. Glumă rapidă pentru a face lumea să râdă în loc să zică “stai așa că nu-i așa”.

Nu-i de încredere? De ce, că a promis să-ți ude plantele și nu s-a ținut de cuvânt? Lumea nu râde. Moore recită mai departe o poveste cu schimbarea frecventă a opiniei drept un lucru pozitiv. Benghazi? A ieșit basma curată din 6 investigații parlamentare. Clinton Foundation? Făcători de bine. Glumă cu bombardarea Yemenului la cererea unui donator. Ironia soartei e că în intervalul dintre înregistrarea spectacolelor și premiera filmului SUA chiar a bombardat Yemenul. Direct, nu prin saudiți.

32:44 – După Moore, ce a făcut Obama și ministerul de externe a fost, în general, bun pentru mapamond. Planeta îi iubește un pic mai tare pe americani pentru politica lor externă decât atunci când era George Bush jr. la butoane. Aplauze și chiuituri din sală.

Nici o vorbă despre lista de ținte de asasinat pe care o semnează săptămânal premiul Nobel pentru pace. Ținte decise de algoritmi și identificate prin SIM-urile telefoanelor. Nici despre cele 9 victime colaterale, în medie, pentru fiecare țintă bombardată din dronă. Nici despre bombardamentele fără ținte de când CIA a preluat comanda operațiunii militare – bombardează clădiri dubioase ca să mai ajusteze moralul sălbaticilor, sau așa… de control.

Nici o vorbă despre supravegherea globală care ar fi făcut un securist Stasi să se rușineze. Sau despre soarta celor care încearcă să expună problemele și corupția structurilor statale în care lucrează. Nu. Obama e un sfânt laic iar SUA e luceafărul lumii libere.

33:08 – Moment de umanizare a candidatei care ascunde serioase probleme neurologice sub minciuna pneumoniei infecțioase necontagioase. Nu e ea de vină că “a ascuns pneumonia” de electorat, e electoratul de vină că nu s-a ridicat la nivelul uman al sfintei suficient încât să-i câștige încrederea. Hai să zicem lucruri frumoase despre bunica poporului, să fim buni la suflet cum ne-a învățat bunica personală. Moment umoristic cu Bush jr. care-și iubește câinii.

35:38 – Secvență dintr-un program umoristic al lui Moore din ’98 când încerca să-i găsească un amant lui Hillary ca s-o consoleze pentru ce a făcut Bill cu Monica. L-au intervievat pe Trump care zicea că Clintonii nu se despart. Concluzia showman-ului e că Trump a zis ceva bun despre Hillary și dacă el a făcut asta, atunci și suporterii lui din sală trebuie s-o facă. Spectatorii ridică cuminți mânuța să spună câte un lucru bun despre Hillary. Aplauze și sudoare.

Intervenția mexicanilor de după zidul de mucava e în spaniolă (și înregistrată). S-ar putea crede că democrații au interesul de a grăbi integrarea hispanicilor încurajându-i să învețe engleza, dar nu. Segregarea trebuie menținută. Fiecare cu-a mă-sii.

38:35 – Moment umoristic despre crimele suspecte care au înconjurat cariera clintonilor (la care face aluzie și versiunea americană a serialului House of Cards – creat de Beau Willimon care a lucrat la campania lui Hillary pentru Senat în 2000). E bine că Hillary a omorât – wink-wink nudge-nudge – pe cineva, pentru că asta-i tare, frate! Hai s-o punem președinte, că-i bărbată, ha ha ha ha…

40:20 – Moment perfect pentru un pic de dezinformare. Michael Moore e suficient de inteligent să afle și singur că zvonul conform căruia jihadiștii nu ajung în paradis dacă sunt uciși de o muiere nu-i adevărat. La fel și armata de oameni care a lucrat la show, dar au folosit minciuna oricum, pentru că dă bine la prostime. Se teme ISIS-ul de Hillary pentru că e femeie și au ei, așa, o mare frică de femei războinice, de bunicuțe amazoane corupte până-n măduva oaselor.

41:07 – Prezentatorul șugubăț zice că a primit pe blat o reclamă electorală de la campania lui Trump. E de fapt satiră grosolană făcută de campania democrată: săraca Hillary e umilită pentru că-i femeie și bolnavă, în timp ce Trump cel rău apare fotoșopat călare cu Putin, la bustul gol. Poate să pară o mârlănie prea mare pentru intelectualii din spatele spectacolului, dar funcționează la publicul semianalfabet care râde în hohote la sfârșit.

42:18 – Moment liric-sentimental cu Moore care-și amintește emoționat că într-o carte din ’96 avea un întreg capitol dedicat femeii providențiale. Se numea “My forbidden love for Hillary“. Pozele uriașe de pe scenă vin din cartea aia. Monologul continuă cu indignarea față de criticile aduse acestei Lenuțe care a insistat să extindă atribuțiile cabinetului 2 o dată ales Nicușor președinte. Nu s-a mulțumit cu birourile din aripa de est a Casei Albe, dedicate în mod tradițional prințesei ne-votate de nimeni, ci și-a deschis birou în aripa de vest – peste președinte – și s-a implicat în decizii la nivel de guvern și președinție. C-așa era ea, mai academiciană din fire.

Ei bine, amorezatul obez nu vede nimic de criticat în asta. Ba chiar scoate o glumă obscenă care să explice că cei care o criticau urau de fapt femeile. Cam ca naziștii fictivi din cărțile lui Stieg Larsson. Aveau ei boală pe femei în general și nu voiau să vadă geniul, frumusețea și bunătatea lu’ madam Clinton. Da’ Moore a văzut-o și zeii l-au răsplătit cu o invitație la cină la Casa Albă unde obiectul iubirii lui l-a băgat în seamă, certându-se cu Bill pe cine-i cel mai mare fan al lui. A fost superb. Clintonii sunt chiar simpatici și umani. Glumă cu prima propoziție din capitol: “Hillary Clinton – she’s one hot shit-kicking feminist babe“. Se pare că avea fetișul ăsta cu feministe fierbinți care-i trag șuturi în căcat de mai de mult. Poză cu Bill uitându-se supărat și Hillary zâmbind galeș cu gura până la urechi. Cică după Moore.

48:09 – Pe când vizita o maternitate în Estonia ca să arate ‘mericanilor cât e de mică mortalitatea infantilă într-un sistem medical gândit pentru pacienți, Moore a văzut o poză cu Hillary pe perete și a ajuns la concluzia că sfânta Paraschiva era acolo ca să învețe – că așa învață politicienii, făcând vizite, strângând mâini și pozând pentru presă. În fantezia lui, Hillary voia să aducă americanilor asigurarea medicală publică, da’ n-au lăsat-o necredincioșii. Falimentul sistemului medical de care beneficiază doar barosanii e vina sărăcimii care a umilit-o pe Hillary. Moore are o față pătrunsă de durere.

Statistici cu americanii morți pentru că nu au acces la sistemul sanitar. Nu-s de vină conducătorii, ci electorii că n-au iubit-o suficient pe Hillary ca să merite un sistem mai bun. Poate dacă o votează suficient de data asta, neoconservatoarea va uita brusc că barosanii i-au plătit campania și se va dedica populimii…

54:24 – ‘member the nice Pope? Moore își amintește! Vai, ce simpatic și bun la suflet e papa care a tăcut mâlc când dictatura generalilor argentinieni căsăpea prostime și popi într-o veselie! Poate se prefăcea, doar, că e conservator și o dată ajuns papă și-a dat drumul la bunătate și empatie. Exact cum o să facă Hillary. Da’ exact-exact!

58:00 – Cică femeile din generația lu’ Hillary au fost primele feministe din era modernă. Probabil au inventat și roata. Moment de plângere de milă pentru femeile americane din familii milionare care au fost tare oprimate. Sfânta Hillary se sacrifica ajutând săracii ca avocat pro-bono (nu amintim interviul în care se hlizea că a scos basma curată un pedofil, că nu-i frumos).

Când oamenii răi la suflet au dat vina înfrângerii electorale a lui Bill pe faptul că sfânta nu-și schimbase numele de familie în “Clinton”, ea s-a sacrificat. Inițial ca Hillary Rodham Clinton, apoi ca Hillary Clinton. După Moore, prin asta s-a subjugat masculului și a suferit îndelungat. Suferința asta a marcat-o până în ziua de azi, iar Moore speră că se va rezolva printr-o preluare a puterii de către femei îmbrăcate în piele neagră și cu biciul în mână. Cu cizmulițele cu toc o să fie mai greu, că bunicuța abia se ține pe picioare, dar omul speră.

În fantezia obezului, Hillary n-o să-l lase pe Bill în aripa de vest, cum a lăsat-o el pe ea, ci o să-l gonească de tot din Casa Albă, ca să poată să conducă liniștită țărișoara. Girl power! Nici n-o să-i pese de Congres, o să semneze ordine executive unul după altul și o să curgă lapte și miere! Trăiască dictatura luminată!

1:03:30 – După ce termină de semnat ordinele, Hillary își pune cizmele de șutat căcatul pe care le purta Beyonce (în fantezia lui au aceeași mărime la picior), se duce la Congres și rezolvă blocajul. Probabil călcându-i pe coaie pe masculii cei răi.

1:04:40 – Nu poate să facă toate astea singură, totuși. Are nevoie de populime care să o încurajeze și să-și descarce pornirile revoluționare într-o vigilență constructivă. Se aude, susținători ai lui Bernie? Și dacă nu face ce a promis în 2 ani, Moore candidează la președinție. Hohote de râs din sală. Glumițe cu programul electoral al lui Moore, să terminăm într-o notă pozitivă.

1:07:44 – Chiar dacă o urâți pe Hillary, Mike vă convinge să o votați. Pentru binele vostru, pentru binele țărișoarei! Aplauze și ovații de la un public în picioare. Pe fundal, muzică patriotică.


A durat ceva, dar Michael Moore a fost destul de convingător. Nu chiar ca Madonna promițând felații cu deglutiție tuturor bărbaților din sală, dar pe-aproape.

râdem, glumim, dar nu deranjăm status-quo-ul

Ani de zile, comentariul politic și social cel mai relevant din SUA a fost făcut de comici. Cum nu aveau concurență din presa aservită aproape complet, faptul că foloseau glumițe în loc de argumente nu deranja pe nimeni. Nici faptul că aveau zero consecințe reale.

Problemele fundamentale ale aranjamentului încep să se întrevadă când Stephen Colbert participă la asaltul asupra Wikileaks cu un sketch ridicol despre Julian Assange. Nu contează că australianul refugiat de ani de zile într-o ambasadă a fost deconectat de la Internet sau că i s-a făcut o înscenare penibilă de trepădușii Partidului Democrat. Nu contează că în zilele astea s-au intensificat eforturile de a-l scoate din joc cu orice mijloace. Comicul patriot simte nevoia să informeze publicul hlizit că informațiile compromițătoare pe care canalul lui le ignoră în emisiunile serioase sunt de fapt liste de cumpărături, că Assange e “prieten cu Putin” – exact cum zice propaganda oficială, și că omul care-și riscă pielea pentru a informa populimea e un copil dezordonat pe care-l ceartă figura paternă a funcționarului de la ambasadă.