O tânără nevastă americană e plictisită și deprimată într-un hotel japonez, că o neglijează fraierul pe banii căruia se distrează ea în țara ciudaților care nu vorbesc bine engleza. Spre deosebire de prințesă, fraierul trebuie să mai și lucreze pentru banii ăia, așa că ea cultivă intimități filosofice cu un actor bătrân și milionar care trecea prin zonă.
“Lost in Translation” e o labă semi-biografică a fiicei lui Francis Ford Coppola – o duduie de bani gata care se plictisise deja de futomodelism, deși e urâtă cu spume, se plictisise de actorie după ce tati a băgat-o în Nașul 3, unde s-a umplut de căcat, și o ardea și ea filosofic prin Japonia cea ciudată și alienantă. O ardea ca la douăzeci de ani – fără griji și plini de bani, că așa-i la puradeii milionarilor.
Sofia Coppola a suferit așa de tare de jet lag prin Tokio, că a simțit nevoia să împărtășească experiența asta formativă cu restul lumii. A scris un scenariu de rahat, cu sketch-uri care aveau drept punct comun ciudățenia outgroup-ului exotic, i-a bătut la cap pe toți prietenii lui tati să obțină participarea lui Bill Murray și s-a dus să filmeze ce mai improvizau săracii actori prin Tokyo și Kyoto.
Filmul e salvat de un montaj excelent și de seriozitatea câtorva actori, demonstrând că se poate face din rahat bici, cu suficienți bani și suficiente relații. Ce nu se poate face e luatul în serios al tinerei pițipoance care suferă de crize existențiale cu o semnificație culturală apropiată de filmele porno ale lu’ Paris Hilton.
Ştefan's rant 