complicațiile etice ale dreptului la supraviețuire

În 1969 Nixon a vrut să introducă un venit minim garantat în SUA. Pe ultima sută de metri a fost convins că săracii sunt de fapt leneși și a adăugat cerința înscrierii la forțele de muncă. Propunerea a trecut de deputați dar s-a blocat de câteva ori în senat până a fost abandonată.

Partea fascinantă a poveștii e că au fost mai relevante niște statistici falsificate cu un secol și jumătate în urmă, în Marea Britanie, decât programul pilot american. Clerul britanic, în special, era foarte îngrijorat că săracii lipsiți de “încurajarea” foametei or să se lase de muncă și or să se apuce de futut.

no shit, Sherlock

Același Michael Moore care-l lua peste picior și-l caricaturiza pe Trump în show-ul lui electoral, scrie pe Facebook:

He was never a joke. Treating him as one only strengthened him.

Nu, nu e autocritică. Alții au fost de vină, nu el. După asta, a ieșit în stradă să participe la demonstrațiile împotriva noului președinte ales democratic. Cam ca republicanii de acum 8 ani, doar că mai organizați, mai violenți și mai convinși de propria dreptate…

stand-up propaganda

În campania electorală din 2004, Michael Moore a lansat un documentar foarte critic la adresa unuia din candidați – George Bush jr. – și prin asta a declanșat procesul prin care în 2008 curtea supremă de justiție a invalidat niște articole de lege care interziceau corporațiilor să finanțeze mesaje electorale. Rezultatul îl vedem acum, cu Super-PAC-uri care strâng bani pe blat de la tot felul de firme și pe urmă se prefac că nu contactează campaniile oficiale înainte să producă material electoral.

Pe 18 octombrie, Moore a lansat un nou documentar de mare angajament – Michael Moore in TrumpLand – care e de fapt înregistrarea unui spectacol în care el ține un monolog despre cât de bine și frumos ar fi ca să iasă Hillary președinte. Se pare că e doar unul din mai multe spectacole prin state mai sărace, unde sunt mai mulți oameni dispuși să protesteze prin vot.

Documentarul e un superb exemplu de propagandă și merită analizat cu atenție. Să-l luăm pe bucăți:

03:00 – Pe o scenă decorată cu poze simpatice ale unei Hillary Clinton tinere și zâmbitoare, Moore începe prin a lăuda conservatorii și a face mișto de democrați. Publicul râde, doar e stand-up comedy.

05:30 – Bășcălia se mută încet-încet spre republicani. Un grup de “mexicani” de la balcon e înconjurat de un zid de mucava, iar un grup de “musulmani” e supravegheat cu un quad-copter. Moore folosește expresii din campania lui Trump pentru a construi glumele, dar pare să uite complet de Obama când zice “there are no weapons on the drone”.

07:17 – Moore se adresează simpatizanților lui Trump și găsește un punct în comun cu ei prin faptul că n-a votat niciodată pentru Hillary Clinton. Pe pupitrul de la care vorbește e o stemă cu “CLINTON COUNTY” pe frontispiciu (zona în care e teatrul) și Casa Albă în stil Art Deco.

09:35 – Moment de lăudat “millennials” – tinerii născuți după 1982 (și absolvind liceul în 2000, că americanii n-au înțeles încă de ce mileniul 3 a început în 2001). Imagini cu tinerii extaziați din sală. Comicul ne zice că generația lor nu urăște pe nimeni. Probabil atâta timp cât nu exprimă opinii diferite de ale lor.

12:00 – Tinerii nu trebuie să facă compromisuri. Au timp pentru asta mai târziu. Trebuie însă să-și ia medicamentul amar, când e nevoie, pentru că medicamentul nu e un compromis ci un lucru necesar. Moore l-a susținut pe Bernie Sanders la alegerile primare și pare să vorbească susținătorilor supărați de fraude electorale, campanii murdare și colaborarea imorală dintre partid și clintoni.

12:22 – Problema e identificată: bărbatul alb furios. Nu cel de pe scenă, cel din public care vrea să protesteze votând cu Trump. Fără niciun fel de ironie, Moore ne informează că bărbatul alb e pe cale de dispariție și scoate o statistică care pune o limită de vârstă inexplicabilă – bărbații albi de peste 35 de ani din SUA reprezintă doar 19% din populație. Începe o narațiune axată pe războiul dintre sexe, cu Moore care se preface scandalizat că femeile din sală aplaudă “extincția”. Cadrul ăsta e foarte important pentru restul spectacolului, pentru că principalul argument pe care-l aduce în favoarea candidatei e că este femeie.

13:07 – Din faptul că femeile singure depășesc în număr femeile măritate, vorbitorul deduce că femeile nu mai au nevoie de bărbați. Nu ca acum 100 de ani când erau persecutate și nu puteau să aibă proprietăți, conturi în bancă, etc. Masculii nu mai sunt necesari decât pentru reproducere, dar și aia se poate face prin fertilizarea in-vitro, evitând contactul fizic scârbos și impur. Monologul continuă pe linia feminismului lesbian, cu informația că femeile sunt capabile să-și producă singure orgasme pentru că cineva a scris o carte acum 30 de ani și le-a învățat cum să se masturbeze. Moore e foarte fericit și nu pare deloc ironic.

14:24 – Primul mesaj electoral clar: dacă Hillary câștigă, femeile preiau puterea. Moment umoristic cu taberele de concentrare pentru bărbați. Femeile din sală sunt pătrunse de importanța istorică. Bărbații zâmbesc la partea cu alegerea masculilor de prăsilă.

15:25 – De asta sunt supărați bărbații, pentru că ajung la coșul de gunoi al istoriei progresiste. Imitație a bărbatului supărat de la mitingurile lui Trump – răgete de neanderthal caricaturizat. E de fapt sunetul dinozaurului muribund. Sala e în delir.

16:08 – Moore identifică momentul când femeile au început să preia puterea – spectacolul de la mijlocul Superbowl-ului. Momentul când Beyonce și 500 de femei îmbrăcate ca niște prostituate au penetrat cu violență scena îl aduce pe Moore într-o frenezie aproape sexuală. Pumnii lor nu îi amintesc de mișcarea paramilitară Black Panthers, ci de furia justificată a sexului oprimat. Cizmulițele Louboutin sunt prezentate ca “shit-kicking”, probabil aluzie la un fetiș mai de nișă. Fetișismul cu dominatrix îmbrăcată în piele este în schimb mainstream. Moore își pierde temporar vocea de emoție.

17:27 – A venit momentul politicii identitare. După 8 ani de președinte negru urmează 8 ani de președinte femeie. Caricatură a oponenților care se plâng că urmează 8 ani de președinte gay (declarat, că James Buchanan care trăia cu vice-președintele nu se pune, că era discret).

18:33 – Mama natură a vorbit: se nasc mai puțini băieți decât fete. Nu-i adevărat, dar umorul bate faptele. Dacă e o scădere a raportului masculi/femele la naștere, nu sunt de vină disruptorii endocrini cu care poluăm tot ce prindem, ci planul mamei natură de a scăpa de bărbații cei răi. Nu de femei, că ele nu poluează, nu fac războaie și nu împușcă pe nimeni când o iau razna. Și chiar dacă împușcă, e pentru că victima era de vină (interdicția corectă politic de a atribui vreo urmă de vină victimei se aplică doar victimelor femei). Femeile care-și împușcă soții și iubiții au dreptate să o facă. Ele nu incendiază, nu fură și nu violează. 51% din populație e formată din reîncarnări ale Fecioarei Maria, amintind un pic de arhetipurile lui Jung.

21:10 – Moment liric-sentimental în care Moore empatizează cu susținătorii lui Trump care de fapt sunt oameni de treabă, nu redneci rasiști. Sunt doar supărați și frustrați de clasa politică. Moore îi înțelege și vrea doar să-i aducă cu blândețe pe calea cea dreaptă. Votul de protest e comparat cu votul britanicilor pentru Brexit. Trump ar fi ultimul președinte al SUA. Evăr.

27:22 – Sketch cu un program de știri din ianuarie 2017, ziua depunerii jurământului de către Trump. Imediat după înscăunare, președintele nazist a bombardat toate orașele de graniță mexicane, c-așa e el – rău. Cei ce l-au votat regretă profund și semnează petiții ca să repete alegerile. Mesajele cam exagerate sunt intercalate cu glumițe pentru a face electorul să râdă în loc să caute defecte logice. Aplauze și fluierături pline de admirație din sală.

29:40 – Enumerarea calităților și defectelor e un prilej pentru a strecura o șopârlă: faptul că Hillary e antipatică e un lucru bun, pentru că parlamentul nu trebuie să o placă și nici cine negociază ceva cu ea. Prim plan pe o cucoană fericită din sală. Glumă rapidă pentru a face lumea să râdă în loc să zică “stai așa că nu-i așa”.

Nu-i de încredere? De ce, că a promis să-ți ude plantele și nu s-a ținut de cuvânt? Lumea nu râde. Moore recită mai departe o poveste cu schimbarea frecventă a opiniei drept un lucru pozitiv. Benghazi? A ieșit basma curată din 6 investigații parlamentare. Clinton Foundation? Făcători de bine. Glumă cu bombardarea Yemenului la cererea unui donator. Ironia soartei e că în intervalul dintre înregistrarea spectacolelor și premiera filmului SUA chiar a bombardat Yemenul. Direct, nu prin saudiți.

32:44 – După Moore, ce a făcut Obama și ministerul de externe a fost, în general, bun pentru mapamond. Planeta îi iubește un pic mai tare pe americani pentru politica lor externă decât atunci când era George Bush jr. la butoane. Aplauze și chiuituri din sală.

Nici o vorbă despre lista de ținte de asasinat pe care o semnează săptămânal premiul Nobel pentru pace. Ținte decise de algoritmi și identificate prin SIM-urile telefoanelor. Nici despre cele 9 victime colaterale, în medie, pentru fiecare țintă bombardată din dronă. Nici despre bombardamentele fără ținte de când CIA a preluat comanda operațiunii militare – bombardează clădiri dubioase ca să mai ajusteze moralul sălbaticilor, sau așa… de control.

Nici o vorbă despre supravegherea globală care ar fi făcut un securist Stasi să se rușineze. Sau despre soarta celor care încearcă să expună problemele și corupția structurilor statale în care lucrează. Nu. Obama e un sfânt laic iar SUA e luceafărul lumii libere.

33:08 – Moment de umanizare a candidatei care ascunde serioase probleme neurologice sub minciuna pneumoniei infecțioase necontagioase. Nu e ea de vină că “a ascuns pneumonia” de electorat, e electoratul de vină că nu s-a ridicat la nivelul uman al sfintei suficient încât să-i câștige încrederea. Hai să zicem lucruri frumoase despre bunica poporului, să fim buni la suflet cum ne-a învățat bunica personală. Moment umoristic cu Bush jr. care-și iubește câinii.

35:38 – Secvență dintr-un program umoristic al lui Moore din ’98 când încerca să-i găsească un amant lui Hillary ca s-o consoleze pentru ce a făcut Bill cu Monica. L-au intervievat pe Trump care zicea că Clintonii nu se despart. Concluzia showman-ului e că Trump a zis ceva bun despre Hillary și dacă el a făcut asta, atunci și suporterii lui din sală trebuie s-o facă. Spectatorii ridică cuminți mânuța să spună câte un lucru bun despre Hillary. Aplauze și sudoare.

Intervenția mexicanilor de după zidul de mucava e în spaniolă (și înregistrată). S-ar putea crede că democrații au interesul de a grăbi integrarea hispanicilor încurajându-i să învețe engleza, dar nu. Segregarea trebuie menținută. Fiecare cu-a mă-sii.

38:35 – Moment umoristic despre crimele suspecte care au înconjurat cariera clintonilor (la care face aluzie și versiunea americană a serialului House of Cards – creat de Beau Willimon care a lucrat la campania lui Hillary pentru Senat în 2000). E bine că Hillary a omorât – wink-wink nudge-nudge – pe cineva, pentru că asta-i tare, frate! Hai s-o punem președinte, că-i bărbată, ha ha ha ha…

40:20 – Moment perfect pentru un pic de dezinformare. Michael Moore e suficient de inteligent să afle și singur că zvonul conform căruia jihadiștii nu ajung în paradis dacă sunt uciși de o muiere nu-i adevărat. La fel și armata de oameni care a lucrat la show, dar au folosit minciuna oricum, pentru că dă bine la prostime. Se teme ISIS-ul de Hillary pentru că e femeie și au ei, așa, o mare frică de femei războinice, de bunicuțe amazoane corupte până-n măduva oaselor.

41:07 – Prezentatorul șugubăț zice că a primit pe blat o reclamă electorală de la campania lui Trump. E de fapt satiră grosolană făcută de campania democrată: săraca Hillary e umilită pentru că-i femeie și bolnavă, în timp ce Trump cel rău apare fotoșopat călare cu Putin, la bustul gol. Poate să pară o mârlănie prea mare pentru intelectualii din spatele spectacolului, dar funcționează la publicul semianalfabet care râde în hohote la sfârșit.

42:18 – Moment liric-sentimental cu Moore care-și amintește emoționat că într-o carte din ’96 avea un întreg capitol dedicat femeii providențiale. Se numea “My forbidden love for Hillary“. Pozele uriașe de pe scenă vin din cartea aia. Monologul continuă cu indignarea față de criticile aduse acestei Lenuțe care a insistat să extindă atribuțiile cabinetului 2 o dată ales Nicușor președinte. Nu s-a mulțumit cu birourile din aripa de est a Casei Albe, dedicate în mod tradițional prințesei ne-votate de nimeni, ci și-a deschis birou în aripa de vest – peste președinte – și s-a implicat în decizii la nivel de guvern și președinție. C-așa era ea, mai academiciană din fire.

Ei bine, amorezatul obez nu vede nimic de criticat în asta. Ba chiar scoate o glumă obscenă care să explice că cei care o criticau urau de fapt femeile. Cam ca naziștii fictivi din cărțile lui Stieg Larsson. Aveau ei boală pe femei în general și nu voiau să vadă geniul, frumusețea și bunătatea lu’ madam Clinton. Da’ Moore a văzut-o și zeii l-au răsplătit cu o invitație la cină la Casa Albă unde obiectul iubirii lui l-a băgat în seamă, certându-se cu Bill pe cine-i cel mai mare fan al lui. A fost superb. Clintonii sunt chiar simpatici și umani. Glumă cu prima propoziție din capitol: “Hillary Clinton – she’s one hot shit-kicking feminist babe“. Se pare că avea fetișul ăsta cu feministe fierbinți care-i trag șuturi în căcat de mai de mult. Poză cu Bill uitându-se supărat și Hillary zâmbind galeș cu gura până la urechi. Cică după Moore.

48:09 – Pe când vizita o maternitate în Estonia ca să arate ‘mericanilor cât e de mică mortalitatea infantilă într-un sistem medical gândit pentru pacienți, Moore a văzut o poză cu Hillary pe perete și a ajuns la concluzia că sfânta Paraschiva era acolo ca să învețe – că așa învață politicienii, făcând vizite, strângând mâini și pozând pentru presă. În fantezia lui, Hillary voia să aducă americanilor asigurarea medicală publică, da’ n-au lăsat-o necredincioșii. Falimentul sistemului medical de care beneficiază doar barosanii e vina sărăcimii care a umilit-o pe Hillary. Moore are o față pătrunsă de durere.

Statistici cu americanii morți pentru că nu au acces la sistemul sanitar. Nu-s de vină conducătorii, ci electorii că n-au iubit-o suficient pe Hillary ca să merite un sistem mai bun. Poate dacă o votează suficient de data asta, neoconservatoarea va uita brusc că barosanii i-au plătit campania și se va dedica populimii…

54:24 – ‘member the nice Pope? Moore își amintește! Vai, ce simpatic și bun la suflet e papa care a tăcut mâlc când dictatura generalilor argentinieni căsăpea prostime și popi într-o veselie! Poate se prefăcea, doar, că e conservator și o dată ajuns papă și-a dat drumul la bunătate și empatie. Exact cum o să facă Hillary. Da’ exact-exact!

58:00 – Cică femeile din generația lu’ Hillary au fost primele feministe din era modernă. Probabil au inventat și roata. Moment de plângere de milă pentru femeile americane din familii milionare care au fost tare oprimate. Sfânta Hillary se sacrifica ajutând săracii ca avocat pro-bono (nu amintim interviul în care se hlizea că a scos basma curată un pedofil, că nu-i frumos).

Când oamenii răi la suflet au dat vina înfrângerii electorale a lui Bill pe faptul că sfânta nu-și schimbase numele de familie în “Clinton”, ea s-a sacrificat. Inițial ca Hillary Rodham Clinton, apoi ca Hillary Clinton. După Moore, prin asta s-a subjugat masculului și a suferit îndelungat. Suferința asta a marcat-o până în ziua de azi, iar Moore speră că se va rezolva printr-o preluare a puterii de către femei îmbrăcate în piele neagră și cu biciul în mână. Cu cizmulițele cu toc o să fie mai greu, că bunicuța abia se ține pe picioare, dar omul speră.

În fantezia obezului, Hillary n-o să-l lase pe Bill în aripa de vest, cum a lăsat-o el pe ea, ci o să-l gonească de tot din Casa Albă, ca să poată să conducă liniștită țărișoara. Girl power! Nici n-o să-i pese de Congres, o să semneze ordine executive unul după altul și o să curgă lapte și miere! Trăiască dictatura luminată!

1:03:30 – După ce termină de semnat ordinele, Hillary își pune cizmele de șutat căcatul pe care le purta Beyonce (în fantezia lui au aceeași mărime la picior), se duce la Congres și rezolvă blocajul. Probabil călcându-i pe coaie pe masculii cei răi.

1:04:40 – Nu poate să facă toate astea singură, totuși. Are nevoie de populime care să o încurajeze și să-și descarce pornirile revoluționare într-o vigilență constructivă. Se aude, susținători ai lui Bernie? Și dacă nu face ce a promis în 2 ani, Moore candidează la președinție. Hohote de râs din sală. Glumițe cu programul electoral al lui Moore, să terminăm într-o notă pozitivă.

1:07:44 – Chiar dacă o urâți pe Hillary, Mike vă convinge să o votați. Pentru binele vostru, pentru binele țărișoarei! Aplauze și ovații de la un public în picioare. Pe fundal, muzică patriotică.


A durat ceva, dar Michael Moore a fost destul de convingător. Nu chiar ca Madonna promițând felații cu deglutiție tuturor bărbaților din sală, dar pe-aproape.

râdem, glumim, dar nu deranjăm status-quo-ul

Ani de zile, comentariul politic și social cel mai relevant din SUA a fost făcut de comici. Cum nu aveau concurență din presa aservită aproape complet, faptul că foloseau glumițe în loc de argumente nu deranja pe nimeni. Nici faptul că aveau zero consecințe reale.

Problemele fundamentale ale aranjamentului încep să se întrevadă când Stephen Colbert participă la asaltul asupra Wikileaks cu un sketch ridicol despre Julian Assange. Nu contează că australianul refugiat de ani de zile într-o ambasadă a fost deconectat de la Internet sau că i s-a făcut o înscenare penibilă de trepădușii Partidului Democrat. Nu contează că în zilele astea s-au intensificat eforturile de a-l scoate din joc cu orice mijloace. Comicul patriot simte nevoia să informeze publicul hlizit că informațiile compromițătoare pe care canalul lui le ignoră în emisiunile serioase sunt de fapt liste de cumpărături, că Assange e “prieten cu Putin” – exact cum zice propaganda oficială, și că omul care-și riscă pielea pentru a informa populimea e un copil dezordonat pe care-l ceartă figura paternă a funcționarului de la ambasadă.

 

you hide in your mansion, as young people’s blood flows out of their bodies and is buried in the mud

În discursul ținut pentru Goldman Sachs din 4 iunie 2013 (tab-ul attachments), Hillary Clinton justifica cu nonșalanță bombardarea Iranului. “Tentativa de asasinat” de care vorbește e într-adevăr ridicolă, dar pare mai degrabă un casus belli american decât un plan iranian.

MR. BLANKFEIN: What do you — I’ve always assumed we’re not going to go to war, a real war, for a hypothetical. So I just assumed that we would just back ourselves into some mutually assured destruction kind of — you know, we get
used to it. That it’s hard to imagine going to war over that principle when you’re not otherwise being threatened. So I don’t see the outcome. The rhetoric is there, prevention, but I can’t see us paying that kind of a price, especially what the president has shown. We’re essentially withdrawing from Iraq and withdrawing from Afghanistan. It’s hard to imagine going into something as open ended and uncontainable as the occupation of Iran. How else can you stop them from doing something they committed to doing?

MS. CLINTON: Well, you up the pain that they have to endure by not in any way occupying or invading them but by bombing their facilities. I mean, that is the option. It is not as, we like to say these days, boots on the ground.

MR. BLANKFEIN: Has it ever worked in the history of a war? Did it work in London during the blitz or —

MS. CLINTON: No. It didn’t work to break the spirit of the people of London, but London was a democracy. London was a free country. London was united in their opposition to Nazi Germany and was willing to bear what was a terrible price for so long with the blitz and the bombings. Everybody says that Iran, you know, has united —

MR. BLANKFEIN: Many — they held out for an awful —

MS. CLINTON: They wanted — yeah. But I mean, people will fight for themselves. They will fight for themselves, but this is fighting for a program. I mean, the calculation is exactly as you described it. It’s a very hard one, which is why when people just pontificate that, you know, we have no choice. We have to bomb the facilities.

They act as though there would be no consequences either predicted or unpredicted. Of course there would be, and you already are dealing with a regime that is the principal funder and supplier of terrorism in the world today. If we had a map up behind us you would be able to see Iranian sponsored terrorism directly delivered by Iranians themselves, mostly through the Revolutionary Guard Corps, the operatives, or through Islah or other proxies from to Latin American to Southeast Asia. They were caught in Bulgaria. They were caught in Cyprus. They were caught in Thailand. They were caught in Kenya. So it’s not just against the United States, although they did have that ridiculous plot of finding what they thought was a drug dealer to murder the Saudi ambassador. They really are after the sort of targets of anyone they believe they can terrorize or sort of make pay a price because of policies.

So the fact is that there is no good alternative. I mean, people will say, as you do, mutually assured destruction, but that will require the gulf states doing something that so far they’ve been unwilling to do, which is being part of a missile defense umbrella and being willing to share their defense so that if the best place for radar is somewhere that can then protect the Saudis and the Emirates, the Saudis would have to accept that. That is not likely to happen. So mutually assured destruction as we had with Europe in the ’40s, ’50s, ’60s, ’70s, ’80s until the fall of the Soviet Union is much harder to do with the gulf states and it will be unlikely to occur because they will think that they have to defend themselves.

And they will get into the business of nuclear weapons, and these are — the Saudis in particular are not necessarily the stablest regimes that you can find on the planet. So it’s fraught with all kinds of problems. Now, the Israelis, as you know, have looked at this very closely for a number of years. The Israelis’ estimate is even if we set their program back for just a couple of years it’s worth doing and whatever their reaction might be is absorbable. That has been up until this recent government, the prior government, their position. But they couldn’t do much damage themselves.

We now have a weapon that is quite a serious one, and it can do a lot of damage and damage that would —

MR. BLANKFEIN: Two miles before it blows up or something?

MS. CLINTON: Yes. It’s a penetrator. Because if you can’t get through the hardened covering over these plants into where the
centrifuges are you can’t set them back. So you have to be able to drop what is a very large precision-guided weapon. Nobody wants either of these outcomes. That’s the problem. And the supreme leader, Khamenei, keeps going around saying: We don’t believe in nuclear weapons. We think they are anti-Islam. But the fine print is: We may not assemble them, but we’ll have the parts to them. That’s why we keep testing missiles. That’s why we keep spinning centrifuges. That’s why we are constantly looking on the open market to steal or buy what we need to keep our process going. So that’s what you get paid all these big bucks for being in positions like I was just in trying to sort it out and figure out what is the smartest approach for the United States and our allies can take that would result in the least amount of danger to ourselves and our allies going forward, a contained Iran or an attacked Iran in the name of prevention? And if it were easy somebody else would have figured it out, but it’s not. It’s a very tough question.