Aveam de gând să evit 127 Hours pe motiv de senzaţionalism tabloidoid. Un tip rămâne blocat într-un canion şi e nevoit să-şi amputeze antebraţul pentru a supravieţui. Sună a popcorn movie cu nişte gore ca să ţipe gagicile din sală, nu? Însă am tot auzit păreri favorabile, l-am văzut pe regizor – Danny Boyle – invitat la Top Gear, am văzut scorul pe IMDB şi n-am mai rezistat. Am luat filmul out of thin air şi mare mi-a fost mirarea când el, filmul, a început să-mi vorbească numai prin imagini. O comunicare coerentă, deloc artificială. După 10 minute îl consideram pe Danny un geniu al artelor vizuale. Pe urmă s-a intrat pe poteca mai comercială a gagicilor mişto şi dialogurilor banale, dar după sesiunea de mountain bike eram dispus să accept orice :-) Geniul a revenit în secvenţele de delir şi montajul violent din preajma apogeului. Regia a furat scena, fără îndoială, dar merită amintit şi James Franco – actorul din rolul principal. Foarte convingător şi co-responsabil de trecerea accelerată a timpului.
Ce nu m-a convins a fost chiar scena amputării. Nişte muşchi care arătau mai degrabă a ţesut hepatic, fără sânge coagulat, dezgoliţi prea mult de straturile superficiale, secţionaţi prea curat, etc. Ce au păzit consultanţii de meserie? Pe urmă un nerv subţirel şi superficial (ramură din radial?) când adevărata problemă erau 3 nervi mai groşi (ulnar, median şi radial). Nu vreau să minimalizez durerea pe care o provoacă secţionarea unui singur nerv fără anestezie, doar să subliniez că erau alţii şi mai şi la nivelul ăla.
Până la urmă, povestea reală a lui Aron Ralston e impresionantă şi ceva mai profundă decât pare la început. Boyle a avut dreptate când a ecranizat-o, dar a cam fost subminat de marketing. Merita o prezentare mai serioasă.
Ştefan's rant 
