de amorul artei

În momentul în care echipa de efecte vizuale de la Life of Pi a primit un Oscar, erau deja în faliment. Au avut un contract cu preț fix, dar cu timp variabil și pe măsură ce studioul venea cu cereri noi, firma de modelare și animație trebuia să-și muncească mai tare sclavii pe mai puțini bani până au ajuns la concedieri în masă și faliment.

Orele suplimentare neplătite sunt la ordinea zilei în capitalismul eliberat de sindicate, iar săptămâna de lucru de 100 de ore e justificată cu marea dragoste de muncă a artiștilor entuziaști.

via | un comentariu la un thread despre alt horror hollywoodian pe /r/movies

 

zburătoarea

Ăla n-a fost om nebun, care-a făcut un film despre franțuzoaica goală-pușcă venită di spațiu să sugă bărbații de vlagă. Filmul e Lifeforce (versiunea uncut, desigur) iar franțuzoaica Mathilda May.

Pe lângă corpul superb al duduii, se pot vedea tot felul de păpuși ridicole și scene horror cu umor involuntar – de exemplu cea în care iese sânge dintr-un manechin care vrea să fie Patrick Stewart. Filmul ar fi atins oricum statusul de “cult” prin filiera “so bad it’s good”. Franțuzoaica e cireașa de pe tort.

ars artis

Însuflețirea e o calitate rară și greu de definit pentru un film. E atributul generic al artei adevărate, capacitatea de a declanșa sentimente profunde în spectator, nu doar scurte reacții emoționale telefonate gen îngrijorare pentru eroul amenințat de personajul negativ. Unele filme fac asta nu prin scene individuale, ci prin căldura pe care o degajă de la cap la coadă.

Un astfel de film e Shaun the Sheep – animație cu plastilină a unor animăluțe antropomorfizate prin comportament, dar care nu vorbesc. Ei bine, animalele astea au tot felul de aventuri stupide dar amuzante când ajung de la fermă în marele oraș. Pe hârtie e un film de duzină care poate fi apreciat doar de niște copii tembeli. Pe ecran e o operă de artă. Detaliile sunt perfecte. Aluziile profunde. Animația pentru copii – doar un vehicul pentru a discuta lucruri serioase ca instalarea rutinei într-o relație. E genul de film care va lăsa aceeași amprentă în spectatori 100 de ani de-acum încolo.

La capătul opus e aglomerație mare. Să luăm de exemplu Mad Max: Fury Road – un monstru al lui Frankenstein cu cusăturile pe jumătate rupte. Povestea e trasă de păr, lipsită de sens și fragmentată peste măsură. Regia e în doru’ lelii – cum pizda mă-sii ai la dispoziție actori ca Charlize Theron și Tom Hardy și tot ce scoți din ei e la nivelul unei cizme fierte? Efectele speciale par complet dezlipite de firul epic, “fazele” gen chitarist pe mașina-cu-boxe – ridicole fără auto-ironie.

De fapt ironia e complet absentă. Filmul se vrea luat în serios cu discursuri feminist-retardate de genul fotomodelelor abia ieșite dintr-un club modern și teleportate în deșertul apocaliptic care acuză bărbații-soldați-spălați-pe-creier că au “omorât planeta”. Sau faptul că au scris pe pereții celulei “nu suntem obiecte” înainte să evadeze din sclavia sexuală ca și cum ăsta ar fi un mesaj profund și puternic pentru a combate patriarhatul cel rău și urât.

Rezultatul e un film născut mort dar tatuat cu mesaje și faze tari. Am ajuns să-l plâng pe diliul de Mel Gibson care aducea un pic de viață când apărea pe ecran. Acest cadavre exquis pare rezultatul unui comitet care a bifat căsuțe dintr-o listă de lucruri care trebuie musai să apară. Un comitet de oameni fără înclinații artistice, sau intelectuale în general. Niște activiști care gândesc în sloganuri și resping cu insulte orice logică care subminează ideologia oficială. Și uite așa a ajuns Mad Max suport pentru pușca cu lunetă a Împăratului Furioasă (sic!), care nici măcar nu-l fute, pentru că știe că orice penetrare e viol și singura salvare e paradisul matriarhal lesbian.

Drumul furiei are o singură calitate: e ușor de uitat. Ca un tablou făcut pe-o bandă rulantă pentru camera unui hotel.