proletari din toate țările, bine ați venit la olimpiada suferinței

Azi e ziua lui Ken Loach – regizor englez specializat în drame proletare și subproletare. Omul e sincer în propriile convingeri și a refuzat la un moment dat premiul unui festival din Torino, în 2012, în semn de solidaritate cu angajații plătiți prost ai muzeului cinematografului.

I, Daniel Blake” e probabil cel mai actual film al lui. Făcut anul trecut, fotografiază situația miilor de oameni cu pensii de invaliditate care s-au văzut trimiși la muncă de regimul conservator. Scuza a fost (și încă este) reducerea cheltuielilor cu “lipitorile” care preferă să stea acasă bolnavi pe banii statului în loc să lucreze voioși în fabrici și uzine.

Funcționarii de la birourile forțelor de muncă, asistentele care fac evaluări medicale prin telefon și toți ceilalți trepăduși bugetari primesc normă la tăiatul de pensii și așa se ajunge ca oameni care nu reușesc să stea în picioare să fie declarați apți de muncă și lăsați fără bani de subzistență.

Filmul exagerează, probabil, unele aspecte dar situația descrisă e cât se poate de reală și până la genericul final veți ajunge să le plângeți de milă săracilor britanici, chit că o duc de o sută de ori mai bine ca săracii absurdistanezi. E și asta o realizare.

hai vino iar în gara noastră mică

Danny Boyle a reușit imposibilul și a făcut un sequel la Trainspotting care se ridică la nivelul originalului. Ce pierde în prospețime, filmul câștigă în profunzime. Nostalgia se dovedește la fel de bună ca nebunia tinereții subproletare pentru a justifica agitația narativă și aduce în plus aroma emoțională care ne place nouă, hipsterilor trecuți bine de 30 de ani.

Infernul unui oraș scoțian devastat de droguri, sărăcie și HIV e la fel de exotic ca Vestul Sălbatic pentru cine are norocul să nu se fi născut acolo, dar după aproape două ore de imersiune ai surpriza să te trezești cu un dor inexplicabil de un timp și un spațiu pe care nu numai că nu le-ai trăit pe propria piele, dar pe care le-ai fi urât cu pasiune. Ăsta-i un semn că până și figurantul de Boyle poate să se întoarcă de la porcăriile hollywoodiene la cinematografia cu consecințe care l-a lansat.

Singura parte în care T2 sună fals e varianta nouă a monologului subversiv pe tema “alege viața”. A devenit un protest radical-șic la nivel de Facebook și Instagram – fără nerv, fără dinți, fără disperare. Era mai bine când era mai rău.

a working class hero is something to be

Mi-am amintit recent de ce urăsc cu pasiune “Kingsman: The Secret Service”: din cauză că e un film ridicol care se ia în serios.

Mark Millar – creatorul benzii desenate – bătea câmpii cu grație despre semnificația socială și politică a poveștii lui retardate în care un “erou al clasei muncitoare” e menit să inspire populimea.

La panarama de băiat rău pe care-l ia de aripă un deus ex machina și-l face James Bond, varianta mai necioplită, la asta trebuie să aspire sărăcimea.

E mai bun de o mie de ori un Austin Powers autoironic și fără pretenții de critică socială. Auzi tu, mobilitate socială prin spy-fi

 

de amorul artei

În momentul în care echipa de efecte vizuale de la Life of Pi a primit un Oscar, erau deja în faliment. Au avut un contract cu preț fix, dar cu timp variabil și pe măsură ce studioul venea cu cereri noi, firma de modelare și animație trebuia să-și muncească mai tare sclavii pe mai puțini bani până au ajuns la concedieri în masă și faliment.

Orele suplimentare neplătite sunt la ordinea zilei în capitalismul eliberat de sindicate, iar săptămâna de lucru de 100 de ore e justificată cu marea dragoste de muncă a artiștilor entuziaști.

via | un comentariu la un thread despre alt horror hollywoodian pe /r/movies