artware

Moleman 2 – Demoscene – The Art of the Algorithms e un documentar fantastic din 2012 despre scena ungurească a demo-urilor pentru calculatoare – artă generativă care își are rădăcinile în introducerile animate cu muzică pe 8 biți din software-ul crăcuit pe când era bunica fată.

Mai toate demo-urile menționate sunt pe pouet.net, cu tot cu linkuri pe YouTube pentru înregistrări (totul e generat în timp real de câte un program ridicol de mic).

Advertisements

apocalipsuri și nevoi

The State e o miniserie excelentă despre niște musulmani britanici care se duc în Siria ca să lupte în jihad alături de ISIS. Realizatorul s-a documentat bine și ne arată, în 4 episoade de câte 48 de minute fiecare, detalii foarte interesante din lumea celor care vor să grăbească apocalipsa.

Nu că ar fi vreun secret – informația apare în primul număr din revista de fițe al teroriștilor – dar e discutat mai rar. Scopul declarat al ISIS-ului e să împlinească profeția unui mare război între credincioși și Imperiul Roman (care a dispărut între timp, dar e la fel de bun și imperiul American) pe care credincioșii îl vor câștiga cu o treime din ei morți, o treime dezertori și treimea rămasă – cuceritoare a Constantinopolului. După aia vine Iisus din cer și o pune de-o dictatură globală timp de 40 de ani, după ce se bate pe umeri amical cu Mahdi (Mesia islamic) care are o domnie mai scurtă – doar 7 ani.

Ce caută Iisus în escatologia islamică? Coranul (și implicit hadith-urile) au fost plagiate la greu după textele sacre iudeo-creștine și Mohamed a fost băiat bun și a dat la toată lumea câte un rol. Astfel, deși Iisus e redus la un simplu profet, se bucură oricum de o poziție privilegiată.

Toată nebunia asta nu e monopolul musulmanilor. Avem și noi nebunii noștri – evanghelicii care constituie un sfert din populația Statelor Unite sunt convinși că au o datorie religioasă de a susține necondiționat Israelul pentru a împlini apocalipsa creștină. Tribul ales trebuie să se întoarcă în posesia pământului făgăduinței și să se războiască din greu cu vecinii cei necredincioși. Două treimi vor muri în bătălie, după profetul Zaharia, iar treimea rămasă se va converti la creștinism – după creștinii optimiști.

vinovații fără vină

În lumea serialelor TV, universul conspiră la confirmarea clișeelor sociale. Nu contează cât de mare e conflictul între fapte și așteptări, sistemul va găsi o metodă prin care să demonstreze că așteptările erau justificate.

i se citea nevinovăția pe față

Criminal Justice pare filmat în anii ’80, dar e din 2008. În primul sezon, un puști din clasa mijlocie e găsit cu arma crimei asupra lui și e plin de sângele victimei – o bagaboantă care s-a urcat în taxiul furat de puști de la propriul tată pentru o aventură în oraș. Bagaboanta, jucată de o Ruth Negga exotică și fascinantă, îl corupe pe tânăr cu droguri și sex. Ce sens are ca puștiul s-o fi omorât așa, din senin?

Urmează cinci episoade în care Moffat forțează sistemul legal să demonstreze nevinovăția unicului suspect. Era de fapt o terță persoană care a intrat în casă ca să planteze cuțitul în duduia adormită.

Partea fascinantă e că avocații britanici sunt împărțiți în două căprării distincte: solicitors și barristers. Primii sunt mai neciopliți, interacționează cu clientul, negociază costul serviciilor, caută dovezi, etc. dar nu au voie să pledeze cazul în fața judecătorului. Aia e treaba barrister-ilor – oameni cu carte și perucă, oameni care nu se coboară la nivelul prostimii. Plata lor nu vine direct de la client, ci clientul plătește necioplitul și necioplitul plătește avocatul educat.

Au avut loc niște reforme în sistem și în unele locuri îi lasă și pe solicitors să poarte perucă și rochie neagră și chiar să pledeze în niște curți mai mici, mai de la țară.

așa ceva nu există – vina victimei de profesie e ca girafa țăranului

Al doilea sezon mărește doza: o casnică deprimată care se futea cu psihiatrul bagă un cuțit în abdomenul soțului. Și ei i se citea nevinovăția pe față, că doar își iubea copiii. Masculul cel rău o controla din toate pozițiile, o înnebunea cu cruzime și o viola în cur. Casnica, jucată magistral de Maxine Peake, era – desigur – o victimă. Sistemul recunoaște asta și o condamnă la doar cinci ani de închisoare, cu eliberare după doi jumate, pentru bună purtare și fantezii feministe. Lumea imaginară s-a întors pe făgașul ei normal.

when she passes, each one she passes goes “not guilty”

Nici americanii nu se lasă mai prejos. În The Sinner, Jessica Biel înjunghie un fraier pe plajă și ajunge la închisoare. Detectivul știe că o bunăciune nu poate să fie altceva decât o victimă, așa că sapă cu îndârjire în trecutul misterios al tinerei. Poate a spălat-o vreo sectă pe creier, poate face parte din MKUltra, poate au drogat-o și prostituat-o niște sataniști. Ceva trebuie să explice convingerea lui (și a noastră). Nu contează că părinții abuzivi și hiper-religioși sunt niște caricaturi. Pot să fie și extratereștri dacă ajută să demonstreze că duduia n-are nicio vină. Hai liberare!

P.S.: Faptul că detectivul-sclav era mesmerizat de o dominatoare grasă și urâtă arată că, deși plin de defecte, avea de fapt un suflet bun și feminist.

proletari din toate țările, bine ați venit la olimpiada suferinței

Azi e ziua lui Ken Loach – regizor englez specializat în drame proletare și subproletare. Omul e sincer în propriile convingeri și a refuzat la un moment dat premiul unui festival din Torino, în 2012, în semn de solidaritate cu angajații plătiți prost ai muzeului cinematografului.

I, Daniel Blake” e probabil cel mai actual film al lui. Făcut anul trecut, fotografiază situația miilor de oameni cu pensii de invaliditate care s-au văzut trimiși la muncă de regimul conservator. Scuza a fost (și încă este) reducerea cheltuielilor cu “lipitorile” care preferă să stea acasă bolnavi pe banii statului în loc să lucreze voioși în fabrici și uzine.

Funcționarii de la birourile forțelor de muncă, asistentele care fac evaluări medicale prin telefon și toți ceilalți trepăduși bugetari primesc normă la tăiatul de pensii și așa se ajunge ca oameni care nu reușesc să stea în picioare să fie declarați apți de muncă și lăsați fără bani de subzistență.

Filmul exagerează, probabil, unele aspecte dar situația descrisă e cât se poate de reală și până la genericul final veți ajunge să le plângeți de milă săracilor britanici, chit că o duc de o sută de ori mai bine ca săracii absurdistanezi. E și asta o realizare.

hai vino iar în gara noastră mică

Danny Boyle a reușit imposibilul și a făcut un sequel la Trainspotting care se ridică la nivelul originalului. Ce pierde în prospețime, filmul câștigă în profunzime. Nostalgia se dovedește la fel de bună ca nebunia tinereții subproletare pentru a justifica agitația narativă și aduce în plus aroma emoțională care ne place nouă, hipsterilor trecuți bine de 30 de ani.

Infernul unui oraș scoțian devastat de droguri, sărăcie și HIV e la fel de exotic ca Vestul Sălbatic pentru cine are norocul să nu se fi născut acolo, dar după aproape două ore de imersiune ai surpriza să te trezești cu un dor inexplicabil de un timp și un spațiu pe care nu numai că nu le-ai trăit pe propria piele, dar pe care le-ai fi urât cu pasiune. Ăsta-i un semn că până și figurantul de Boyle poate să se întoarcă de la porcăriile hollywoodiene la cinematografia cu consecințe care l-a lansat.

Singura parte în care T2 sună fals e varianta nouă a monologului subversiv pe tema “alege viața”. A devenit un protest radical-șic la nivel de Facebook și Instagram – fără nerv, fără dinți, fără disperare. Era mai bine când era mai rău.

a working class hero is something to be

Mi-am amintit recent de ce urăsc cu pasiune “Kingsman: The Secret Service”: din cauză că e un film ridicol care se ia în serios.

Mark Millar – creatorul benzii desenate – bătea câmpii cu grație despre semnificația socială și politică a poveștii lui retardate în care un “erou al clasei muncitoare” e menit să inspire populimea.

La panarama de băiat rău pe care-l ia de aripă un deus ex machina și-l face James Bond, varianta mai necioplită, la asta trebuie să aspire sărăcimea.

E mai bun de o mie de ori un Austin Powers autoironic și fără pretenții de critică socială. Auzi tu, mobilitate socială prin spy-fi