click it, save it, seed it, share it, link it, stream it, Pirate Bay

Dubioza kolektiv e un fel de Carla’s Dream bosniac – un grup de muzicieni care operează în genuri diferite: rap, dubstep, reggae, rock, manele, etc.

Specialitatea lor e hazul de necaz, mai ales când vine vorba de emigrare. În piesa U.S.A. din 2013 zic așa:

I can no longer wait
Take me to United States
Take me to Golden Gate
I will assimilate

La sfârșitul piesei vine și necazul:

I hoped I’ll find what I need
I’ll be free like a bird
Now we’re pushed in a ghetto
Like the sheep in a herd
All the promises I heard
Became empty words
Completely disconnected
From the rest of the world

În “No Escape (from Balkan)” din anul următor, au găsit și mecanismul inadaptării:

I live by your rules every single day
But some things are written in my DNA
But when I taste rakija
In my head anarchia
Back to original shape
Just cannot escape from Balkan

Pe măsură ce trece timpul, muzica lor a devenit mai bună, mai coerentă, dar mișcarea cu adevărat genială a fost îmbrățișarea realității digitale în care toată lumea încalcă cu voioșie copyright-ul – Free.mp3 (The Pirate Bay Song) e o declarație de susținere a file sharing-ului de orice tip și un prilej de a aminti (prin câteva parodii) că originalitatea în muzică e ca cinstea în politică. Videoclipul e chiar mai plin de umor decât piesa. De văzut și de ascultat neapărat.

virtuozitate fără artă și faimă fără de viață

Whiplash e un film bun cu o concluzie proastă. Un profesor de jazz își abuzează verbal și fizic elevii de liceu pentru a scoate performanță din ei. Protagonistul e un baterist și pentru el performanța înseamnă să bată toba cu precizia unui MIDI track. Partitură memorată, tempo de mașină și vise de mărire.

Profesorul nazist e așa de obsedat de tehnică încât a uitat de muzică. Tinerii interpreți sunt prea speriați de bombe ca să mai trăiască ce cântă și deși sunt într-un big band e fiecare cu-a mă-sii. Nu există tempo rubato, nu există feeling – și vorbim de jazz, nu de fanfară militară. Există doar niște muzicanți convinși că munca dură duce la împliniri mărețe.

Filmul e parțial autobiografic pentru că scenaristul-regizor a fost în situația puștiului cu un profesor dat dracu’, doar că el s-a lăsat de muzică pentru cinematografie în timp ce personajul fictiv devine și el dat dracu’ și prin perseverență reușește să-și îmbunătățească tehnica până la nivelul lui Buddy Rich – ridicolul solo final e inspirat de el.

Diferența asta dintre realitate și ficțiune e importantă pentru a înțelege problema autorului – omul vede muzica ca un simplu domeniu, o nișă unde să încerce să devină celebru. Nu-l interesează să interpreteze pentru public, nu e în nicio formație în afara școlii, nu studiază teorie muzicală sau mai mult de un instrument iar istoria jazz-ului e relevantă doar pentru a găsi modele de toboșari faimoși de imitat și depășit. Dar muzica nu-i fotbal.

P.S.: o critică mai bună a aspectului muzical a făcut-o Richard Brody în The New Yorker