poison d’avril

Fillet Oh! Fish e un documentar francez (dublat în engleză) despre contaminarea cu poluanți a peștilor din crescătorii – în special în Norvegia și Vietnam. Nicolas Daniel a făcut niște investigații interesante în 2014 care ar trebui să fie cunoscute atunci când se discută dacă beneficiile aduse de acizii grași omega-3 depășesc daunele provocate de toxine.

Etoxichina – antioxidantul folosit pentru a preveni râncezirea grăsimilor din furajele uscate produse din pește – nu e studiată suficient nici în ziua de azi. Organismul european pentru siguranța alimentară a scris în 2015 că nu are suficiente date pentru a trage concluzii. Poate le trage peste 50 de ani, când o să mâncăm toți meduze în loc de pește.

roșu pe alb

Am auzit expresia “clubbing baby seals” dar nu știam toată povestea din spatele campaniei ecologiste. Documentarul Huntwatch face un rezumat al întregii afaceri. Totul a început în anii ’60 când vânătoarea de pui de focă luase amploare.

Puii de mai puțin de 2 săptămâni au o blană albă și pufoasă și nu-s în stare să fugă sau să înoate așa că, timp de câteva zile pe an, pescarii-vânători din provincia canadiană Newfoundland puneau mâna pe ghioagă și o ardeau în pas vioi prin colonia de foci. Blana se vindea bine și reprezenta cam 10% din venitul lor anual.

O dată începută campania de presă, cu filme și poze, s-au declanșat o serie de evenimente care au dus la reducerea pieței de desfacere. În principal prin interzicerea importurilor în Uniunea Europeană în 2009. Canadienii nu au o piață internă, iar dispariția codului prin pescuit intensiv a pus presiune pe cele câteva mii de pescari din zonă. Supraviețuiesc acum doar din subvenții guvernamentale și exporturi slăbuțe pe piețe noi gen China, Taiwan și Korea. Blana e folosită pentru țoale și carnea la mâncare pentru animale.

Interesantă concluzia activistului-șef cum că opinia publică n-a rezolvat niciodată nimic și singurul mod de a obține rezultate e politica. Au dus doi parlamentari europeni pe gheață să vadă spectacolul și aia a contat mai mult decât zeci de ani de indignat publicul sensibil.

mors tua vita mea

În 2008 un tehnician IT al celei mai mari bănci din Liechtenstein a șutit datele despre conturile evazioniștilor și le-a vândut guvernului german pentru câteva milioane de euro. Au fost interesate să cumpere și alte câteva guverne. Celelalte, care se făceau că plouă, le-au primit gratis în 2010 din Australia unde s-a refugiat miticul.

Atunci au ajuns și la fiscul italian, care cu chiu cu vai s-a apucat de investigații. Cel mai mare cont din paradisul fiscal mai elvețian decât Elveția aparținea celei mai mari firme farmaceutice din Italia – Menarini – și conținea 476 milioane de euro. După ce au mai săpat un pic au descoperit că suma ascunsă în conturi străine e de cel puțin 1,2 miliarde.

Ce făceau șmecherii din big-pharma? Suveica principiilor active: și le vindeau între ei prin diverse firme și filiale până creștea artificial prețul, după care le importau în Italia și statul trebuia să le deconteze prin sistemul sanitar. În paralel, duceau o campanie asiduă împotriva medicamentelor generice și corupeau într-o veselie oamenii care stabileau limite de prețuri (prin cele mai șic saloane romane, nu cu plicul prin birouri, ca mârlanii).

Pontos Axeinos

Marea Neagră are un strat inferior mai sărat și lipsit de oxigen, în care nu trăiesc decât niște bacterii amărâte care nu-s în stare nici măcar să mănânce lemnul corăbiilor scufundate, și un strat superior mai puțin sărat și oxigenat în care trăiesc puținii pești care au supraviețuit pescuitului intensiv, poluării cu îngrășăminte chimice și meduzelor americane.

Vestea proastă e că din 1955 până în 2015 stratul superior s-a micșorat de la 140 la 90 de metri. Vești bune nu avem.

 

să-mi numeri cromozomii

Theophilus S. Painter a fost un foarte important histolog la începutul secolului trecut. Deși era specializat în insecte, a publicat în 1923 un articol în care anunța că numărul de cromozomi umani e 48 (în loc de 46 cât e de fapt). Greșeala asta a rămas în istorie nu pentru că ar fi fost umilitoare – tehnicile folosite îngreunau mult numărătoarea – ci pentru că a rămas necorectată până în 1956, deși tehnicile de fixare se îmbunătățiseră semnificativ la începutul anilor ’50.

Se pare că nimeni nu a avut curajul să-l corecteze în tot acest timp pentru că omul era autoritatea absolută în domeniu, așa că dacă îți ieșea un alt număr decât 48 mai numărai până ieșea bine sau recunoșteai că ai greșit tu și foloseai valoarea din literatură. Partea frumoasă e că au ajuns să publice manuale cu poze în care se vedeau 46 de cromozomi dar legenda zicea 48.

via | https://en.wikipedia.org/wiki/Argument_from_authority#Inaccurate_chromosome_number

P.S.: drept dovadă că nu poți scrie despre greșeala altcuiva fără să faci tu însuți greșeli, articolul din Nature dă 1921 drept anul publicării primului articol despre materialul genetic uman al lui Painter (în loc de 1923). Oare eu ce greșeală am făcut? (în afară de faptul că l-am promovat de la “citolog” la “histolog”, aia e făcută special)