hai vino iar în gara noastră mică

Danny Boyle a reușit imposibilul și a făcut un sequel la Trainspotting care se ridică la nivelul originalului. Ce pierde în prospețime, filmul câștigă în profunzime. Nostalgia se dovedește la fel de bună ca nebunia tinereții subproletare pentru a justifica agitația narativă și aduce în plus aroma emoțională care ne place nouă, hipsterilor trecuți bine de 30 de ani.

Infernul unui oraș scoțian devastat de droguri, sărăcie și HIV e la fel de exotic ca Vestul Sălbatic pentru cine are norocul să nu se fi născut acolo, dar după aproape două ore de imersiune ai surpriza să te trezești cu un dor inexplicabil de un timp și un spațiu pe care nu numai că nu le-ai trăit pe propria piele, dar pe care le-ai fi urât cu pasiune. Ăsta-i un semn că până și figurantul de Boyle poate să se întoarcă de la porcăriile hollywoodiene la cinematografia cu consecințe care l-a lansat.

Singura parte în care T2 sună fals e varianta nouă a monologului subversiv pe tema “alege viața”. A devenit un protest radical-șic la nivel de Facebook și Instagram – fără nerv, fără dinți, fără disperare. Era mai bine când era mai rău.