Însuflețirea e o calitate rară și greu de definit pentru un film. E atributul generic al artei adevărate, capacitatea de a declanșa sentimente profunde în spectator, nu doar scurte reacții emoționale telefonate gen îngrijorare pentru eroul amenințat de personajul negativ. Unele filme fac asta nu prin scene individuale, ci prin căldura pe care o degajă de la cap la coadă.
Un astfel de film e Shaun the Sheep – animație cu plastilină a unor animăluțe antropomorfizate prin comportament, dar care nu vorbesc. Ei bine, animalele astea au tot felul de aventuri stupide dar amuzante când ajung de la fermă în marele oraș. Pe hârtie e un film de duzină care poate fi apreciat doar de niște copii tembeli. Pe ecran e o operă de artă. Detaliile sunt perfecte. Aluziile profunde. Animația pentru copii – doar un vehicul pentru a discuta lucruri serioase ca instalarea rutinei într-o relație. E genul de film care va lăsa aceeași amprentă în spectatori 100 de ani de-acum încolo.
La capătul opus e aglomerație mare. Să luăm de exemplu Mad Max: Fury Road – un monstru al lui Frankenstein cu cusăturile pe jumătate rupte. Povestea e trasă de păr, lipsită de sens și fragmentată peste măsură. Regia e în doru’ lelii – cum pizda mă-sii ai la dispoziție actori ca Charlize Theron și Tom Hardy și tot ce scoți din ei e la nivelul unei cizme fierte? Efectele speciale par complet dezlipite de firul epic, “fazele” gen chitarist pe mașina-cu-boxe – ridicole fără auto-ironie.
De fapt ironia e complet absentă. Filmul se vrea luat în serios cu discursuri feminist-retardate de genul fotomodelelor abia ieșite dintr-un club modern și teleportate în deșertul apocaliptic care acuză bărbații-soldați-spălați-pe-creier că au “omorât planeta”. Sau faptul că au scris pe pereții celulei “nu suntem obiecte” înainte să evadeze din sclavia sexuală ca și cum ăsta ar fi un mesaj profund și puternic pentru a combate patriarhatul cel rău și urât.
Rezultatul e un film născut mort dar tatuat cu mesaje și faze tari. Am ajuns să-l plâng pe diliul de Mel Gibson care aducea un pic de viață când apărea pe ecran. Acest cadavre exquis pare rezultatul unui comitet care a bifat căsuțe dintr-o listă de lucruri care trebuie musai să apară. Un comitet de oameni fără înclinații artistice, sau intelectuale în general. Niște activiști care gândesc în sloganuri și resping cu insulte orice logică care subminează ideologia oficială. Și uite așa a ajuns Mad Max suport pentru pușca cu lunetă a Împăratului Furioasă (sic!), care nici măcar nu-l fute, pentru că știe că orice penetrare e viol și singura salvare e paradisul matriarhal lesbian.
Drumul furiei are o singură calitate: e ușor de uitat. Ca un tablou făcut pe-o bandă rulantă pentru camera unui hotel.
Ştefan's rant 
Hauzi… șefule?
Te-a dat afară dă la scîrbici?
Că prea ești dedicat la interneț, zic – afirm și latru!
Zicea un amic ca exista doua tipuri de oameni: cei carora le-a placut Max Max – Fury Road si cei care trebuie sa-l mai vada o data, pe un ecran mai mare :P
Max Max e o dementa vizuala si cam atat, cu ceva referinte la consumerism. Mi-a placut, la fel cum mi-a placut Pacific Rim. Vizual vorbind, sunt doua dintre cele mai bune filme facute in ultimele decenii, dar trebuie sa te opresti la nivelul asta. Orice incercare de a diseca scenariul va duce inevitabila la dezamagire (desi de la Max Max nu se astepta nimeni sa aiba o poveste coerenta si pe mai mule planuri).a
Pot să apreciez un film care își recunoaște limitele de “demo reel” cu umplutură, numai că ăsta e obraznic și se vrea mai mult decât e.
Mai mult decat ai simtit tu ca e (nu ca n-ai avea dreptul sa simti asta sau ca ai fi singur).
Mentionez insa asta si pentru ca numarul de critici in cazul lui Mad Max: Fury Road este foarte mic (spre deosebire de alte filme, precum sus numitul Pacific Rim). Eu am mers la el intamplator si cu (aproape) zero asteptari (Miller nu-i chiar de dat la o parte) si m-am intors cu un “Not bad. Not bad at all”, tocmai datorita spectacolului vizual.