virtuozitate fără artă și faimă fără de viață

Whiplash e un film bun cu o concluzie proastă. Un profesor de jazz își abuzează verbal și fizic elevii de liceu pentru a scoate performanță din ei. Protagonistul e un baterist și pentru el performanța înseamnă să bată toba cu precizia unui MIDI track. Partitură memorată, tempo de mașină și vise de mărire.

Profesorul nazist e așa de obsedat de tehnică încât a uitat de muzică. Tinerii interpreți sunt prea speriați de bombe ca să mai trăiască ce cântă și deși sunt într-un big band e fiecare cu-a mă-sii. Nu există tempo rubato, nu există feeling – și vorbim de jazz, nu de fanfară militară. Există doar niște muzicanți convinși că munca dură duce la împliniri mărețe.

Filmul e parțial autobiografic pentru că scenaristul-regizor a fost în situația puștiului cu un profesor dat dracu’, doar că el s-a lăsat de muzică pentru cinematografie în timp ce personajul fictiv devine și el dat dracu’ și prin perseverență reușește să-și îmbunătățească tehnica până la nivelul lui Buddy Rich – ridicolul solo final e inspirat de el.

Diferența asta dintre realitate și ficțiune e importantă pentru a înțelege problema autorului – omul vede muzica ca un simplu domeniu, o nișă unde să încerce să devină celebru. Nu-l interesează să interpreteze pentru public, nu e în nicio formație în afara școlii, nu studiază teorie muzicală sau mai mult de un instrument iar istoria jazz-ului e relevantă doar pentru a găsi modele de toboșari faimoși de imitat și depășit. Dar muzica nu-i fotbal.

P.S.: o critică mai bună a aspectului muzical a făcut-o Richard Brody în The New Yorker

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s