Andrei Pleșu e un om de 66 de ani care a supt la țâța statului de când avea 20. Din comunist a devenit fără voia lui dizident, ministru post-revoluționar, intelectual ultra-ortodox, membru CNSAS, consilier prezidențial, thinktankist, jurnalist, sifonator de fonduri publice și conservator epicurian.
Ceea ce n-a fost niciodată Andrei Pleșu e un iubitor al libertății de expresie. Cu ocazia atentatului din Franța a găsit de cuviință să fericească norodul cu chipul lui de intelectual mârlan da’ cult și reflecții pe tema “ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber?”
“E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice?” ne îndrumă moșulețul sfătos în aventura de a descoperi singuri răspunsul pe care el îl știe deja. Nu, sigur că nu. Trebuie să ni se dea voie, să fim cuviincioși, calmi, nicidecum surescitați. Trebuie să acceptăm “inevitabile, necesare, igienice limite“, să ne modelăm etica după legislație. Trebuie să evităm “exaltarea post-modernă” și să internalizăm cenzura pentru a realiza “administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie” ca niște oameni mari.
Abuzul libertății nu e pentru Pleșu singurul mod de a sonda limitele domeniului, ci “compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii“. E ca serviciul ăla de cafea din porțelan care nu trebuie folosit pentru că riști să-l spargi. Cel mai bine e să fii cuminte, să eviți conferințe despre meditația transcendentală și să urci în barca învingătorului. Când te apucă cheful de producții ‘telectuale, scrii frumos în săptămânalul cuminte niște articole cuminți. De preferință despre îngeri sau alte desene animate.
Poate de asta, atunci când vine momentul invocării Sfintei Cenzuri moș Pleșu o dă cotită cu un paradox juvenil: “cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute“. Libertatea de a limita libertatea. Dumnezeul atotputernic care nu poate să facă o piatră atât de grea încât să nu o ridice. Parazitul statal care reprezintă societatea civilă.
P.S.: până și Mircea Cărtărescu a dezvoltat brusc o coloană vertebrală și s-a dezis de asemenea apeluri la cenzură
via | r/Romania
Ştefan's rant 
“Dai în Pleșu?/
Dai în mine/
Dai în fabrici și uzine/
Dai în școli, laboratoare…/
Dai în clasa muncitoare!”
O să-mi fac autocritica în fața colectivului.
BLEGOO (calmându-se): “Așa, vezi…”
Ai uitat sa spui despre ipocrizia ticaloasa a lui Plesu, filosoful penatelor. A transformat Adevarul – partea “culta” intr-o goarna prin care spurca orice dujman, Ai uitat de minciunile pe care le scoate din palarie — vezi discursul de la Chisinau despre Herta Muller. Ai uitat de filmuletele facute cu neamtu despre dictatura basesciana – si aici alte minciuni, ca nu s-a potolit decat atunci cand base a marait in public ca daca nu se potoleste incepe si el sa povesteasca.
Mitomanul se vede pe sine luat la misto – blasfemie! EL, cu Prietenul Liiceanu, care topaiau in anii ’70-’80 prin europa de vest: franta, elvetia, germania. Luau avionul si, pac, erau la Paris.