oameni suntem

Il vento fa il suo giro ar putea să pară un film de promovare turistică a unei regiuni izolate şi abandonate, a unei limbi în agonie sau a cine ştie cărei panseluţe pe cale de dispariţie. Ei bine, nu. Dialectul occitan (provensal) e doar un instrument. Scopul filmului e să spună o poveste adevărată la care a asistat scenaristul. Un profesor flamand s-a decis să se facă cioban în Franţa iar când s-a construit un gazeduct prin satul lui a trecut munţii în Italia, în valea Po din Piemonte. În scenariu se schimbă un pic datele şi profesorul devine un francez care fuge de o centrală nucleară, valea e mutată un pic mai la sud, dar substanţa e aceeaşi.

Satele montane din Italia sunt în cea mai mare parte abandonate. Unele se mai animă timp de o lună vara când vin proprietarii de la oraş să-şi facă vacanţa, dar în restul timpului casele sunt goale, păşunile pline de bălării, albiile torentelor blocate cu copaci căzuţi pe care nu-i mai mută nimeni, etc. În teorie, o familie tânără care vrea să cumpere sau să închirieze o casă şi să crească capre într-un astfel de sat ar trebui să fie binevenită, nu? Revitalizarea unor zone moarte din punct de vedere economic cu imigranţi suficienţi de fraieri pentru a munci din greu pare un lucru logic şi de bun simţ. Mai ales că imigranţii cu pricina erau franţuji, nu albanezi sau români. Dar oamenii adevăraţi nu acţionează în funcţie de logică sau bun-simţ. După ce se lasă înduplecaţi să închirieze o casă hipiotului, ba chiar să o pună la punct şi să organizeze o mică ceremonie la sosirea noii familii, încep problemele. Nu natura problemelor e importantă, ci substanţa lor: străinul e tolerat, nu acceptat. Tolerat ca un musafir un pic suspect. Chiar dacă plăteşte pentru casă şi păşuni, e totuşi lipsit de drepturi pe teritoriul care aparţine din moşi strămoşi băştinaşilor. Nu contează că băştinaşii locuiesc acum la Torino…

Mecanismele sociologice şi psihologice sunt fascinante. Critica socială e dură dar contrabalansată un pic de faptul că filmul e făcut cu ajutorul oamenilor din zonă. Cu un buget de doar 480000 de euro, majoritatea actorilor au fost amatori racolaţi din zona filmărilor. Genericul final mulţumeşte unei familii care a furnizat caprele, alteia care a pus la dispoziţie şopronul ş.a.m.d. Chiar dacă au avut vise de propăşire turistică sau de revival occitan, cert e că băştinaşii au contribuit la realizarea filmului.

Apropo de film, iertaţi-i structura un pic haotică şi macaronara care-şi arată sfârcurile (aşa-i cinematograful italian, mai zglobiu din fire) şi luaţi-l drept o mărturie care vă va pune pe gănduri. De văzut. De rumegat. De dat mai departe.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s