sfântul masochism

Mare eveniment mare în Vatican: beatificarea lui Ioan Paul al doilea. Cu ocazia asta am văzut la televizor nişte montaje din perioada domniei. Într-un discurs mai vechi, papa vorbea despre “evanghelia suferinţei” care e cumva deasupra evangheliilor normale. În momentul ăla mi-a picat fisa: papa cel simpatic şi cei din jurul lui i-au protejat pe clericii pedofili pentru că nu vedeau în suferinţa copiilor ceva de evitat. Suferinţa, pentru ei, e un mod de a se apropia de divinitate. Imitatio dei. Mai exact imitarea celor 3 zile pe cruce prin tot felul de suferinţe care mai de care mai năstruşnice (mai multe detalii când găsesc timp să scriu despre Opus Dei). Deci menţinerea în oficiu a unor prelaţi pedofili nu era altceva decât un blessing in disguise. Copiii puteau să sufere pentru binele Bisericii adică binele comun, iar această suferinţă să-i ducă mai aproape de mântuire. Fără să fie nevoie de autoflagelare şi cureluşa cu pioneze pe coapsă…

Dacă am dreptate, atunci problema nu e doar una de avoiding bad PR, ci merge mai adânc, în teologia durerii atât de dragă papei polonez şi urmaşului său neamţ, caz în care trebuie pusă în discuţie incompatibilitatea dintre această ideologie şi interacţiunile sociale ale bisericii catolice.

P.S.: vedeţi şi Salvifici Doloris – scrisoare apostolică din 1984. “The Gospel of suffering is being written unceasingly, and it speaks unceasingly with the words of this strange paradox: the springs of divine power gush forth precisely in the midst of human weakness. Those who share in the sufferings of Christ preserve in their own sufferings a very special particle of the infinite treasure of the world’s Redemption, and can share this treasure with others.“