Il caimano e un film despre un producător care încearcă să facă un film despre Berlusconi. A ieşit în 2006, deci acum 5 ani, dar este incredibil de actual. Am aflat de el după ce Berlusconi a organizat grupuri de protest în faţa tribunalului cu sloganuri de genul “resistere! resistere! resistere!”. E exact scena over-the-top din finalul ficţiunii de acum 5 ani, însă mai anemică. Fără cocktailuri Molotov, deocamdată. Discursul lui Berlu nu a suferit nici o modificare. Spune acum ca şi atunci că din moment ce a fost ales de popor nu poate fi judecat de nişte bieţi magistraţi care nu au fost aleşi de nimeni.
Aveţi nevoie de o scurtă introducere în berlusconism pentru a înţelege mai bine filmul. Silvio Berlusconi e un cântăreţ pe nave de croazieră devenit vânzător ambulant de aspiratoare, apoi agent imobiliar, apoi întreprinzător în domeniul construcţiilor cu bani de la banca tatălui, apoi mare constructor cu banii mafiei, apoi proprietarul fondului de investiţii Fininvest, apoi proprietar de mică televiziune prin cablu, apoi proprietarul celei mai mare reţele de televiziune particulară din ţară, apoi proprietarul clubului sportiv A.C. Milan, apoi proprietar de mare editură cu o serie de ziare sub controlul lui direct, apoi ameninţat cu închisoarea de nişte trişti, apoi politician, apoi întemeietorul unui nou partid pe placul mafiei care-l finanţa, apoi bufon ajuns rege.
Atitudinea majorităţii italienilor faţă de el e o simpatie sinceră. Omul a introdus dansatoare dezbrăcate pe ecranul televizorului ca să se bucure ochii muncitorului care vine acasă obosit. A introdus telenovele toată ziua ca să aibă o ocupaţie casnicele. A introdus seriale japoneze de animaţie în prostie ca să aibă şi ăia mici la ce se holba. Nu degeaba se prezintă la telefon cu formula “sunt visul italienilor” când e interceptat mişeleşte de procurori în timp ce invită câte o curvuliţă minoră la orgia de sâmbătă seara. Chiar este visul unei anumite părţi a italienilor. Cei care zic “dacă aş avea eu banii lui aş face la fel”. Şi nu-s puţini.
Il caimano o ia frumos pe ocolite, bagă şi nişte secvenţe reale ca să nu uităm despre cine vorbim, se termină cu o scenă beton care va fi citată mult timp după căderea imperiului dar cea mai mare realizare e că arată mentalitatea pe fondul căreia creşte berlusconismul. Actorul interpretat de Michele Placido e italianul-şablon. Priviţi-l cu atenţie după care imaginaţi-vă câteva zeci de milioane ca el…
P.S.: procesul la care se referă filmul din film nu s-a terminat cu vreo condamnare. E o poveste lungă cu mituiri de judecători şi avocaţi, legi cu efect retroactiv care scot din codul penal infracţiuni de care era acuzat Silvio, curte de casaţie care spune că tribunalul din milano nu are jurisdicţie asupra unor fapte comise în Roma şi deci deciziile judecătoreşti sunt nule şi neavenite, amnistii generale, expirări ale perioadei maxime de urmărire penală, etc. Tot o comedie amară. All’italiana.
Ştefan's rant 