fabrica de lapte

În Italia anilor ’50 o vacă de lapte producea 2-3000 de litri pe an. Acum produce 12-14000. Zootehnia intensivă e complexă, desigur, însă caracteristicile principale reies foarte frumos din cazul particular al producţiei de lapte. Vaca se naşte în urma inseminării artificiale (50 de euro pentru o doză din sperma unui taur care arată mişto în poza din revistă). E lăsată să sugă 1-2 zile la ugerul mă-sii ca să-şi ia anticorpii după care e trecută pe “lapte praf” – un substituent mult mai ieftin (2 euro/Kg, se consumă cam 200g/zi/viţea).

După vreun an vine timpul primei şi ultimei monte. Vaca intră în producţie timp în care ocupă foarte puţin spaţiu – un mic ţarc – şi mânăncă concentrate proteice. Nu ajunge niciodată să pască iarbă. Din cauză că e rumegătoare la bază are probleme cu digestia concentratului şi i se dau enzime. Din cauză că nu se mişcă face atrofie musculară şi uneori nu poate să mai stea în picioare, moment în care ajunge la abator. Ugerul preaplin şi mulsul mecanic (uneori de 3 ori pe zi pentru a simula un viţel înfometat şi a stimula cu 20% producţia) favorizează mastitele – infecţii ale glandei mamare. Pentru asta vaca noastră e tratată cu antibiotice. Crescătorii au observat că doze mici administrate pe perioade îndelungate favorizează dezvoltarea somatică – aspect important la rasele de carne. Ce au observat abia mai târziu e că astfel se obţin bacterii cu rezistenţă la antibiotice pentru care e nevoie de doze mai mari, antibiotice mai puternice, cu o creştere a costurilor de producţie şi o calitate inferioară plătită mai puţin (superoferta din supermarket).

Aşa bolnavă şi nenorocită, vaca de lapte îşi face datoria timp de un an alimentând ventuza de cauciuc a mulgătorului, după care e scoasă la pensie. Dacă ar fi inseminată din nou (chestie care se poate face de încă vreo 7-8 ori) ar da din ce în ce mai puţin lapte de fiecare dată deci din punct de vedere economic e mai convenabil să fie tăiată pentru carne şi să fie adusă în loc o vacă nouă. Şi povestea se repetă.

Supraproducţia a dus la o scădere a preţului. Nu neapărat la consumatorul final care plăteşte diverşii intermediari, dar în mod sigur preţul plătit producătorului. Asta înseamnă profituri mici cu investiţii mari şi riscuri uriaşe de a ieşi în pierdere dacă se îmbolnăvesc câteva animale. O asemenea evoluţie a dus la restrângerea numărului de crescători. Majoritatea sunt concentraţi în nord (în special Lombardia) şi transportă laptele în restul ţării, până hăt în Sicilia. Cheltuielile pe transport le suportă, desigur, tot consumatorul.

Mai e un necaz care poate să vină pe capul fermierului. Din inseminarea artificială se poate naşte un viţel. Nu numai că are o valoare scăzută, nefiind o rasă de carne, dar produce o pierdere netă pentru că trebuie alimentat o lună de zile înainte de a fi vândut pe 50 de euro (exact costul inseminării). Ajunge rapid la abator deşi e mai mult piele şi os. Nici el nu ajunge să pască iarbă vreodată.

[sursa: o ediţie din mai a emisiunii Report]

One thought on “fabrica de lapte

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s