la guerra non è finita

Ieri Italia a sărbătorit ziua eliberării, prilej pentru o mică analiză a tensiunilor sociale încă existente. Partizanii, cei care au fost de partea învingătorilor, erau în mare parte comunişti. Imediat după război nu au reuşit să preia puterea din cauza lobby-ului catolic (sintetizat perfect de sloganul “nel segreto della cabina elettorale Dio ti vede, Stalin no”). Au păstrat însă vie flacăra utopiei creând un mediu propice pentru terorismul de stânga din anii ’70.

Partizanii au luptat eroic cu fasciştii şi ocupanţii nazişti, fără îndoială, însă au fost episoade de răzbunare pe populaţia civilă cu simpatii fasciste, mai ales spre sfărşitul războiului. Italienilor le este greu şi-n ziua de azi să discute despre atrocităţile din delta râului Po, de exemplu…

Portretul fasciştilor e mai simplu. Nu e nevoie de griuri. Darwinismul social şi megalomania lui Mussolini au marcat cei 20 de ani de totalitarism în care omul nou era forjat prin sport şi îndoctrinare. Degradarea morală a atins apogeul în timpul ocupaţiei germane când fasciştii i-au ajutat pe nazişti să pună în aplicare teribilele răzbunări de genul execuţiei a zece civili pentru fiecare soldat german omorât de rezistenţă. Asta pe lângă persecuţia evreilor (o minoritate foarte bine integrată în societatea italiană). Conştiinţa colectivă nu a primit prea bine sinuciderile ofiţerilor evrei care au preferat să moară în uniforma ţării pe care o slujeau decât să fie dezonoraţi. Şi totuşi fascismul nu a dispărut după ’45. Structurile care deţineau puterea nu s-au dizolvat resemnate, ci şi-au schimbat numele şi azi au ajuns să guverneze.

Ca să înţelegeţi actualitatea conflictului, prim-ministrul Berlusconi a participat pentru prima oară anul ăsta la manifestările oficiale. Până acum se făcea că plouă sau se retrăgea cu “băieţii de la Salò” în vreo vilă să povestească despre Duce. Să nu vă imaginaţi că a exprimat vreo convingere antifascistă (deşi e capabil să se adapteze oricărui vânt) ci a încercat să reconcilieze părţile spunând că şi cine era de partea greşită merită respect. Şi, de ce nu, ziua eliberării trebuie să fie o sărbătoare a tuturor italienilor. Călăi şi victime deopotrivă.

Un alt episod semnificativ a avut loc la Roma. O instalaţie video menită să proiecteze un documentar pe faţadele unor clădiri istorice a adus la un moment dat în faţa ochilor figura lui Mussolini făcând declaraţia de război de la balcon. Scena, deşi într-un context istoric, a apărut ca un mic triumf post-mortem al regimului supărând locuitorii capitalei.

La Milano, ministrul apărării, leghistul Ignazio La Russa a spus că “partizanii roşii merită respectaţi, dar nu pot fi celebraţi ca nişte eliberatori“. Cu alte cuvinte, aţi câştigat o bătălie dar războiul nu s-a terminat…

2 thoughts on “la guerra non è finita

  1. eu cred ca si “eliberatorii” (aia cu joe camel) – direct si indirect, cat si mafia au avut cate ceva de zis. prin intermediul vaticanului, posibil.

    e o faza in “mediteraneo” (dragut film), cand se intalnesc soldatii italieni uitati pe o insula greceasca si unul, care era mai sindicalist, e f. dezamagit de societatea italiana post-razboi.

  2. A fost panaramă cu mafia la debarcarea aliaţilor în Sicilia. Au împărţit bucăţi albe de pânză şi au strâns prostimea în piaţă să-i întâmpine pe eliberatori waving a white flag :-) (am văzut imagini de arhivă).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s