A fost odată un nene, pre numele lui John Stewart Bell, care a imaginat nişte experimente de fizică cuantică menite să testeze existenţa “variabilelor ascunse” postulate de Einstein. Bell ăsta era un fizician isteţ aşa că a calculat şi rezultatele experimentului mental astfel încât să existe hidden variables (exprimat printr-o inegalitate de genul “frecvenţa cu care cele două detectoare au acelaşi rezultat >= 5/9”). Orice valoare mai mică decât 5/9 înseamnă că hidden variables can not account for all the weird shit predicted by quantum mechanics. OK, poate nu cu cuvintele astea. După un timp, lumea a început să pună experimentele în practică şi să afle că rezultatul e 1/2. Adică se încalcă inegalitatea lu’ Bell. Adică mecanica cuantică rămâne, variabilele ascunse dispar (cârcotaşii au zis că doar variabilele ascunse locale dispar, dar poate sunt şi din ălea globale, you know, like in programming).
Acum, la momentul interpretărilor, lumea se grăbeşte la soluţiile cele mai spectaculoase de genul dispariţiei localităţii (the locality principle) prin comunicarea telepatică între particule îmbârligate (entangled particles – cine a zis că fizica e plictisitoare?) şi lasă deoparte soluţii mai plictisitoare de genul erorilor de măsurare, influenţei detectorului asupra particulei, distribuţia neuniformă a valorilor aleatorii necesare în experiment, etc. Sar toţi la fileu cu poveşti SF care mai de care ecranizabile (când trebuie să pice una din variantele “locality” sau “realism” care credeţi că sună mai mişto în titlul unui articol pe nature.com despre ultimul experiment din serie?). Adevărul e că ziaristul de la Nature o cam caută cu lumânare în momentul în care translatează fenomene cuantice la nivel macro. Huuo! La imdb.com, bă, nu la scris în Nature!