fashion statement

În emisiunea Report de aseară a fost vorba de modă. Am văzut la început cum a pus Anna Wintour şaua pe săptămâna modei de la Milano. Editorul şef al revistei Vogue din SUA nu avea chef să stea o săptămână întreagă în Italia, aşa că le-a zis la mocofani să se mai înghesuie cu prezentările. S-au conformat marile nume şi au redus săptămâna la patru zile. E clar că la prezentările tinerilor designeri nu s-a mai dus nici dracu. Erau toţi prea ocupaţi să alerge între defilările care contează. După ce a ajuns acasă, madam Wintour a trimis o scrisoare de mulţumire caselor de modă, a zis că din cauza cursului euro-dolar nu-şi permite să stea mai mult în Italia şi a zis că vrea să se repete figura şi anul viitor. A încercat acelaşi lucru cu săptămâna modei din Paris, dar francezii au strâmbat din nas şi au continuat să pună două nume mari la începutul şi la sfârşitul săptămânii, asigurându-se că lumea rămâne pe toată durata manifestării.

Apoi am văzut o croitorie din Napoli unde muncitorii lucrau la negru. Faceau poşete pentru Prada şi patronul primea 39€ pe bucată pentru manoperă. Materialele prime valorează câţiva euro (vinil şi material textil). Se aplică numele firmei şi se vinde în magazin cu 440€. Dacă patronul ar încerca să intre în legalitate şi să plătească impozitele salariaţilor, ar da faliment pentru că Prada îl plăteşte prea puţin.

Ne mutăm în China. De fapt e o Chină recreată în hale italiene. Se iau câteva zeci de chinezi, se închid în hală unde lucrează, dorm, se roagă, se pişă, etc. şi se începe producţia. De regulă noaptea, pentru că nu sunt controale. Muncitorii nu au acte şi nici chef de plimbat în afara fabricii, deci stau cuminţi şi nu fac sindicate, greve sau alte prostii. Marile firme vin cu modelul, fac comanda şi sunt serviţi rapid, bine şi ieftin. Mai sunt şi intermediari italieni care în loc să facă poşeta în spaţiul lor de producţie, subcontractează la chinezi şi în felul ăsta iau un comision de 30% fără să facă nimic.

Am văzut o grămadă de sweat shop-uri chinezeşti, pentru că reporterul s-a dat drept reprezentant al unei firme din Milano care ar vrea să facă o comandă şi astfel a câştigat încrederea chinezului in charge. Am aflat că celebra deja poşetă Prada vine din China sub forma scheletului de plastic în formă de poşetă, i se coase o faţă, i se pune carton şi material textil înăuntru după care vine eticheta “Made in Italy”.

Am scris “Prada” pentru că sună mai mişto, dar toţi fac acelaşi lucru: D&G, Gucci, Fendi, Versacce, etc. De fapt asta era şi scuza reprezentanţilor caselor de modă – nu suntem doar noi în poziţia asta, e ceva răspândit deci normal.

A treia parte a programului s-a ocupat de “jurnalistele” de modă. Era clar că spaţiul articolelor e direct proporţional cu sapţiul publicitar. Se pare că le vine o listă de la departamentul publicitate cu numărul de pagini care trebuie dedicat fiecărei firme. E de la sine înţeles că nu apar articole negative despre nimeni. Ce era mai greu de imaginat e că ziariştii şi editorii lucrează pe post de consilieri la casele de modă. E one big happy family şi cine crede că va primi sfaturi profesioniste cumpărând o revistă de modă e naiv(ă).