you can trust Gilroy

Duplicity a nimerit în sfârşit combinaţia de spionaj şi comedie romantică. Faptul că joacă Julia Roberts ajută, desigur. Lamentările în legătură cu complexitatea plotului sunt nefondate. Aşa trebuie să fie poveştile cu spioni – complicate şi non-lineare. Deal with it.

uncle C

Ehei, dragii moşului, pe vremea mea nici nu se ştia cum arată şeful MI6, darămite unde locuieşte, ce prieteni are şi ce short poartă când face plajă. Spionii de azi nici nu se mai obosesc să urmărească lumea pe stradă. Merg direct la pagina de feisbuc a nevestei şi află toate detaliile. Acu’ rămâne să schimbe numele din Secret Intelligence Service în Service ca să nu mai fie dubii…

there’s also a black magic woman involved

Se pare că B’ESTFEST a fost plin de santanişti. Trebuia să fie interzis pentru a proteja ţărişoara de pericol şi de insulte la adresa lu’ domnu Bush. Părerea mea…

strong stuff

Trăiască unitatea homeopatică de primire a urgenţelor!

[via Boing Boing]

poPulism

Un nou cutremur a scuturat sediul summitului G8 care începe peste câteva zile. Berlusconi s-a gândit că e mai mişto să mute întâlnirea din Sardinia în Aquila – zona dezastrului din aprilie. Cică vrea să aducă beneficii materiale regiunii. De parcă preşedinţii or să meargă la cumpărături prin oraşul plin de ruine sau prin şatrele improvizate unde lumea stă încă în corturi pentru că guvernul nu a pornit reconstrucţia…

Dacă mai tremură plăcile tectonice de câteva ori cred că summitu’ se ţine la cort, cu grătar şi acordeon în jurul mesei rotunde. În timpul ăsta structurile construite special pentru eveniment în Sardinia rămân neterminate şi abandonate. C-aşa-i în tenis.

uscire dall’anonimato

Nişte oameni puşi pe şotii au umplut Roma cu afişe care anunţă casting pentru “inserţia în mediul instituţional”. Au titlul “Politica va fi meseria ta – căutăm feţe noi pentru palatele italiane” şi o poză cu o duduie în curul gol inscripţionat cu “yes I can”. Tagline-ul e în engleza absurdă asociată mediului: “starbiz your chance”.

Partea cu adevărat tare e că au primit câteva sute de mesaje de la fete interesate de alcovurile puterii. S-au hotărât să facă până la urmă castingul miercuri ca să vadă până unde pot împinge gluma (poze în baie după modelul celor din vila lui Berlusconi de exemplu; material există o grămadă). Calendarul rezultat va fi trimis politicienilor cu aplecări şi redacţilor de ştiri care au pus batista pe ţambal.

les temps modernes

Păi se poate ca ALŞ să se distreze cu Mon Oncle şi noi nu? Am comandat o peliculă specială de la unchiu’ Bittorrent ca să văd versiunea franţuzească a Modern Times. Foarte reuşită atmosfera de film-aproape-mut cu un dialog redus la minim, unghiuri de filmare interesante şi multe gaguri vizuale (slap-stick humour în principal). Mai puţin convingătoare societatea tradiţională unde totul e roz, câinii vagabonzi nu omoară japonezi şi nici măcar nu latră la trecători, păsările ciripesc, lumea bea şi se veseleşte şi în general leneveşte cât e ziua de lungă. Un paradis, ce mai. De partea cealaltă e arhitectura modernă – antipatică şi rece faţă de farmecul de mahala al imobilului cu scară ineficientă în care locuieşte musiu Hulot. Adevărul e că regizorul trebuie să facă eforturi serioase ca să demonstreze că vila cumnatului e naşpa, grădina urâtă şi mobilierul inutilizabil. Cu automatizarea e simplu – aparate zgomotoase cu butoane nemarcate care mai mult încurcă decât să ajute. Fântâna arteziană e way over the top iar poncho-ul vecinei chiar nu merita băşcălia cu vânzătorul de covoare. Anyway, Jaques Tati şi-a spus punctul de vedere şi a făcut-o suficient de bine încât şi progresiştii să găsească ceva interesant. Surprinzător de optimist finalul – un fel de răsplată ex-machina pentru întoarcerea la plăcerile simple. De (re)văzut, dar musai cu pelicula specială ;-)

apărătorii interesului naţional

Un alt patriot sub acoperire e pus în situaţia de a renunţa la modestie. Ia zi-le tu, Baciule, cum ai apărat ţărişoara de elemente subversive!

praeter necessitatem

Occam’s razor, sau şişul lui Occam cum e cunoscut după blocurile gri, e un principiu de alegere a teoriilor pe baza gradului de complexitate. Cu cât sunt mai puţine presupuneri, cu atât e mai probabilă teoria şi mai uşor de demonstrat. Ce legătură are asta cu valoarea de adevăr? Nu are. În faza iniţială se formulează explicaţii pe baza observaţiilor şi abia apoi urmează demonstraţiile. Educated guessing, deci. Bunul simţ al celui ce propune teoria cântăreşte destul de mult. Principiul atribuit lui Occam e o expresie a bunului simţ care a găsit acceptarea generală într-o perioadă în care natura era văzută ca un exemplu de victorie a simplităţii. Şi dacă creaţia e simplă şi elegantă, de ce să ne complicăm singuri în încercarea de a o studia?

De atunci mitul simplităţii s-a făcut praf şi pulbere. Cu cât cunoaştem mai mult cu atât mai complexe se dovedesc a fi sistemele vii, legile fizicii, materia însăşi. Nu cumva căutarea simplităţii ne întârzie în aflarea adevărului? Predilecţia pentru teorii uşor de înţeles şi de analizat înseamnă că cele complexe stau la coadă în loc să fie discutate în paralel. Totul de dragul unei lame ruginite care promite să cureţea pielea teoriei de detalii abrazive. Time to let go?

agonia unei limbi moarte

Se întârzie publicarea celei de-a treia enciclice papale pentru că nu e gata traducerea în latină. “Caritas in veritate” a fost scrisă acum o lună însă e din ce în ce mai greu să fie exprimate concepte noi cu cuvinte vechi mai ales că la Vatican s-a împuţinat numărul specialiştilor. Oricum, nu riscă să primească o avalanşă de proteste din partea vorbitorilor nativi pentru traducerea deficitară. Ave!

tragedy

Foaie verde daffodil
A murit un pedofil

şi să mă feresc de minore

Note to self: dacă ajung vreodată un bătrân prim-ministru care plăteşte curve să vină seara la cină să nu uit să institui percheziţie înainte de a le trimite în “patul mare”. Altfel risc să dau peste o obsedată care face înregistrări audio, poze prin baie şi începe să ciripească când se prinde că promisiunile din aşternut în legătură cu autorizaţia de construcţie nu valorează un eurocent.

revoluţia de poliester

De ce mor oamenii în Iran zilele astea? De ce îşi asumă riscuri imense pentru a protesta pe străzile Teheranului? Pentru detronarea dictatorului suprem Khamenei şi a dictatorului adjunct Ahmadinejad? Pentru sfârşitul autoritarismului teocratic? Nu. Pur şi simplu pentru înlocuirea adjunctului cu altul cu faţă umană care poate să mai atenueze puţin tristeţea vieţii în Iran. Mousavi este un politician din vechea gardă. Implicat activ în revoluţia islamică împotriva şahului, a fost ministru de externe şi prim-ministru. Reprezintă aripa stângă a partidului unic şi a fost marginalizat o dată cu venirea la putere a lui Khamenei care e de dreapta.

E important de menţionat că iranienii au avut de ales între candidaţi aprobaţi de cler, deci Mousavi a fost considerat un reformator acceptabil. Oricum Ahmadinejad pregătise o fraudă uriaşă aşa că nu conta prea mult cine ce vota. Şi uite aşa au ajuns săracii studenţi să se urce noaptea pe clădiri şi să strige “Alahu akbar”. Amintesc puţin de cubanezii care se lansează în discuţii încinse despre baseball că doar despre asta au voie să vorbească…

Nici o şansă de scăpare din teocraţie, deci. Doar o slăbire a harnaşamentului cu un călăreţ mai scuturat. Pictor, arhitect, modest militant pentru dreptul femeii de a fi considerată aproape om, adversar al ameninţărilor nucleare şi al negării holocaustului, pare un fel de Obama în comparaţie cu Ahmadinejad. Şi pentru asta tinerii iranieni riscă să fie atacaţi noaptea în căminele studenţeşti, arestaţi, torturaţi, bătuţi sau omorâţi. E o revoluţie pentru mici schimbări cu mari pierderi. Un surogat pentru cei ce nu-şi pot permite adevărata revoluţie.

connecting people with their early death

Vă amintiţi cum IBM a ajutat regimul nazist să administreze eficient lagărele? Acum e răndul Nokia şi Siemens să sprijine regimul iranian în interceptarea traficului internet (deep packet inspection pentru tot ce iese sau intră în ţară). Astfel dictatura teocratică poate să se lupte mai bine cu proprii cetăţeni iar grupările paramilitare sub control clerical merg direct la ţintă în căminele studenţeşti să distrugă calculatoare şi să împuşte duşmanii de la tastatură.

A 5 year old would know that. Bring me a 5 year old.

De ce or prelua unii ziarişti tâmpenii de la agenţiile de ştiri fără să le treacă prin filtrul bunului simţ? Cât de greu e să găseşti un coleg care se uită la Top Gear şi poate să-ţi explice cu cuvinte simple că dezvăluirea identităţii lui Stig a fost o glumă?

miere şi venin

Dacă eşti turist, Malta e insula mierii şi a templelor neolitice cu o bucătărie fabuloasă şi o limbă ciudată. Dacă eşti emigrant african, Malta e iadul pe pământ.

Raportul Médecins Sans Frontières [PDF] din aprilie 2009 descrie metodic condiţiile inumane în care sunt deţinuţi amărâţii veniţi pe mare. Sub pretextul descurajării debarcărilor, maltezii îi bagă la închisoare timp de 4-9 luni. Toţi la grămadă: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, sănătoşi, nou-născuţi, minori fără rude, etc. Înghesuiţi în celule cu geamuri sparte sunt nevoiţi să doarmă pe unde apucă. Unii apucă pe jos, pe saltele îmbibate cu apa scursă din WC-urile stricate. Gardienii nu suportă mirosul şi zgomotele aşa că stau mai la distanţă, la vreo 10 metri. Când îl apucă pe vreunu nevoia să se cace trebuie să strige congingător la gardieni altfel se cacă în celulă. Prizonierii războiului cu drepturile omului învaţă repede că trebuie să fie cuminţi altfel ajung la izolare unde li se aruncă pâinea pe jos în aceeaşi apă evadată din WC-uri.

Statul maltez nu asigură îmbrăcăminte de nici un fel deţinuţilor. Un binevoitor civil face colectă de zdrenţe iar negrii se bat pe ele când le sunt aruncate printre gratii. Dar să vedem cine sunt infractorii care au pus piciorul ilegal pe insula de miere. Cam jumătate dintre ei sunt refugiaţi din zone de conflict sau persecutaţi pe motive politice. Restul fug de sărăcie, de foame şi de boli. Vă traduc povestea unui tănăr somalez de 18 ani aşa cum apare ea într-un articol din La Repubblica:

“Vorbeam cu un prieten când am văzut cum plantează mine pe un teren de lângă casa noastră. Am povestit totul la poliţie care a venit apoi să examineze zona. A doua zi prietenul meu a fost ucis. Primiserăm deja ameninţări pentru că vroiau să ne ia în guerillă. Nu aş fi supravieţuit în Somalia. Aş fi fost mort şi dacă mă înrolam şi dacă refuzam să o fac. Când am traversat deşertul (n.t.: Sahara) doi oameni care erau cu mine au murit de sete. M-au prins şi m-au băgat la închisoare în timp ce încercam să trec graniţa cu Libia. Au luat tot ce aveam şi au început să mă trateze ca pe un animal. Mâncam o dată pe zi, noaptea mă luau la şuturi ca pe o minge de fotbal. Îmi băgau capul într-o găleată de apă şi mă atârnau de picioare. Vroiau să mă omoare. Eram gol, desculţ, murdar. Prima oară când i-am plătit să-mi dea drumul au luat banii şi m-au lăsat în închisoare. A doua oară familia mea a reuşit să trimită 2000 de dolari şi m-au lăsat în sfărşit să plec. Am avut noroc, am fost în închisoare doar un an. Alţii au înnebunit înăuntru, urlau toată ziua. Unul s-a sinucis bând amoniac. Din când în când mai murea câte un deţinut pentru că închisoarea libiană te omoară mai devreme sau mai târziu. Nu credeam că o să fiu închis din nou în Europa.”

Putea să fie şi mai rău, aş adăuga eu. Dacă era interceptat de o patrulă italiană ar fi fost trimis înapoi în Libia…

Monsieur Tizaute

Bienvenue chez les Ch’tis a avut un mare succes anul trecut în Franţa. E o comedie construită pe prejudecăţile meridionalilor faţă de regiunea cea mai nordică a ţării: Nord-Pas-de-Calais. Un director de oficiu poştal din sud e transferat disciplinar în Bergues, un orăşel din nord unde se vorbeşte o limbă ciudată – ch’ti (de fapt un dialect al limbii picard care e destul de similară cu franceza spre deosebire de Frans-Vlaams vorbit în aceeaşi regiune care e derivat din flamandă). Umorul e predominant lingvistic aşa că audio-trackul original e indispensabil.

Mai puţin reuşit e happy-end-ul care lasă impresia de propagandă turistică. Personajele, tema dar mai ales spectatorii meritau ceva mai interesant. Oricum, e de văzut.

following orders

Flammen & Citronen ne arată rezistenţa daneză din timpul invaziei germane. E greu de crezut că mai poate fi spus ceva nou despre cel de-al doilea război mondial, dar povestea celor doi danezi e nouă pentru mine. Bazată pe realitatea istorică, Danemarca ocupată e foarte credibilă iar mizeria războiului se extinde şi asupra rezistenţei cu victime colaterale care umbresc legendele despre lupta eroică cu ocupantul. Cei doi protagonişti sunt creionaţi cu atenţie şi n-au nimic artificial în motivaţiile şi reacţiile lor. Cinematografia e de un bun-simţ rar întâlnit şi întreaga producţie e reuşită. De văzut chiar dacă v-aţi săturat de WW2.

pecunia non olet

FDA a fost nevoită să recunoască consecinţele tolerării “medicamentelor” homeopatice. Nu imediat, ci după 130 de cazuri în care oamenii şi-au pierdut mirosul în urma aplicării unui gel nazal cu zinc (1%) care a ocolit validarea prin mijloacele tradiţionale aplicând pur şi simplu eticheta “homeopatic”.

levitation apparatus

Unii inventatorii de trucuri folosite de iluzionişti îşi protejează creaţiile patentând maşinăria. Partea proastă e că aşa aflăm şi noi cum zboară David Copperfield.

playbou

On the Internet nobody knows you’re a Cuban exile with a grudge. Not even Castro’s son.

bad company

De trei zile-ncoace, Roma nu mai tace. Colonelul Gaddafi, celebrul dictator libian şi mare sponsor al terorismului internaţional a venit în vizită oficială la Papi. Caraghios în uniformă şi ochelari de soare, şi-a sfidat gazdele cu o poză a unui luptător anti-italian din timpul ocupaţiei prinsă la piept plus un urmaş al eroului coborând după el din avion. Îşi permite chestii din astea pentru că acum un an Berlusconi i-a dat (de la buget) 5 miliarde de dolari pe post de compensaţie şi a încheiat un tratat de reducere a imigraţiei clandestine pe filieră libică. Tratat fructificat recent de când navele militare italiene au început să intercepteze bărcile cu imigranţi în ape internationale şi să-i ducă pe amărâţi direct la Tripoli.

Ciudăţeniile musafirului au început cu pregătirile pentru vizită. Un cort a fost ridicat în curtea unei vile romane ca să se simtă omul ca acasă. Garda de corp a dictatorului e formată din femei în uniforme (cam triste şi speriate) şi agenţi în civil care le mai bagă minţile în cap protestatarilor nelipsiţi de la apariţiile în public. O cerere mai puţin obişnuită a fost întâlnirea cu 1000 de femei italiene (pentru că Gaddafi e feminist în timpul liber) şi i s-a făcut pe plac într-o sală de conferinţe unde a putut să-şi ţină discursul despre emanciparea femeii în lumea arabă.

Pe lângă declaraţiile de genul “America e teroristă” care au pus în încurcătură gazdele, colonelul a dat dovadă de o mare lehamite întârziind ore bune la întâlniri. A pus capac întârzierea de 2 ore de la Camera Deputaţilor timp în care nu a putut fi contactat pentru explicaţii. Şeful Camerei a anulat pur şi simplu întâlnirea oficială şi parlamentarii au plecat acasă. Un final potrivit pentru o vizită nepotrivită…

Marghitu on his mind

John Vanderslice e un muzician cam ciudat. Şi-a făcut un studio de înregistrări 100% analog (foarfecă, scotch şi bandă magnetică) şi are un talent deosebit în a face orchestraţii complexe care nu îngreunează deloc linia melodică. Genul abordat e un indie-pop după mine (poate pentru că nu pun cu uşurinţă eticheta “rock”) mult peste ceea ce se găseşte în mainstream. Ascultaţi de exemplu ultimul album – Romanian Names – şi sugeraţi statului absurdistanez că cea mai bună metodă pentru a îmbunătăţi imaginea externă e exportul de gagici, nu spoturi kitsch.

army of fun

The Colbert Report de ieri a fost fantastic. De văzut neapărat. Poate mai uităm că Obama ascunde sub preş atrocităţile din timpul lui W şi îi continuă agresiunile la adresa libertăţii individuale.

from hero to Maybach fuel

Să păstrăm un moment de reculegere pentru Ionuţ Buzonianu, răpit dintre noi de super-villain-ul Jiji the Shepherd pentru că a descoperit ce se ascunde în spatele colecţiei de ceasuri în valoare de 250 de milioane de euroi.

archaeological teasing

Mi-e şi frică să întreb cât a cheltuit ministerul de externe italian pentru realizarea “muzeului virtual” în care sunt expuse vreo 70 din cele 25000 de piese ale Muzeului Naţional din Bagdad. Ideea este desigur bună. Toate muzeele ar trebui să aibă fotografii, descrieri şi eventual filmuleţe cu exponatele pe site-ul propriu, însă realizarea tehnică în acest caz e deplorabilă. O interfaţă în flash, ne-indexabilă de motoarele de căutare, în care e greu de navigat şi poţi să te blochezi în anumite puncte fiind nevoit să faci 2-3 paşi înapoi. Imagini puţine, cu o rezoluţie mică, neînsoţite de text (explicaţiile sunt separate).

Doi ani au mâncat o pâine pe banii statului 100 de inşi ca să realizeze minunăţia. Arheologi, progr-amatori, filologi (!), istorici, tehnicieni de sunet (pentru coloana sonoră care nu stă închisă când te muţi dintr-o galerie în alta), etc. Mai fac şi mişto de noi cu un comunicat de presă în care vorbesc de reconstrucţie în 3D a spaţiului expoziţional (e point-and-click în 2D fără nici un fel de mişcare) şi volumetrie (simple filmuleţe quicktime în timp ce obiectul e rotit). Păi cu aşa specialişti mai bine dai un search pe flickr la câteva zile de la deschiderea muzeului şi mergi la wikipedia pentru detalii…

good news, everyone!

A certain shiny metal ass is back in business.

ce-i al cezarului

Conturile bancare ale Vaticanului au fost puse sub sechestru în Israel pentru a obliga biserica catolică să plătească taxele. Se pare că sacra evaziune nu e acceptată peste tot cum e în Italia.

eu cu cine-am votat

Ca cetăţean absurdistanez rezident în Italia am avut posibilitatea să votez aici pentru alegerea parlamentarilor europeni. Am făcut o cerere la primărie şi am primit o legitimaţie electorală. Votul se face pe liste, cu posibilitatea de a scrie numele a trei candidaţi din lista aleasă. La sfărşit locurile se repartizează după procentajul voturilor obţinute într-o circumscripţie de fiecare listă iar în interiorul listei pe baza opţiunilor nominale. O combinaţie între votul la grămadă şi votul uninominal deci.

Procesul selecţiei listei nu a fost prea complicat după ce am eliminat fasciştii, comuniştii şi mafioţii. A rămas doar Italia dei Valori a lui Di Pietro care a avut inspiraţia să bage personalităţi independente pe listă. Când zic personalităţi nu mă refer la concurenţi Big Brother ci oameni care s-au remarcat în lupta împotriva corupţiei, a mafiei, etc. Mai curaţi, mai uscaţi. Bun. După asta am ales 3 din cei 19 de pe listă căutând pe net detalii despre activitatea lor.

Pe locul 3, un fost procuror care a deranjat mulţi barosani cu anchetele lui – Luigi de Magistris. A fost atât de incomod că a fost mutat disciplinar până şi-a dat demisia. Oricum e mai bine decât tradiţionalele atentate cu care se rezolvă asemenea încăpăţânaţi. E pe locul 3 pentru că e cel mai popular candidat şi sunt sigur că prinde un loc în parlament.

Pe locul 2 Sonia Alfano – o siciliană implicată în lupta cu mafia de când tatăl ei, un ziarist, a fost asasinat de infami pentru nişte articole.

Pe primul loc, cu premiul special al juriului, Giorgio Carlo Schultze – un arhitect născut în Argentina dintr-o familie de imigranţi. Şi-a făcut studiile superioare în Italia şi s-a specializat în politici energetice şi ecologie socială. E umanist, pacifist şi susţine drepturile imigranţilor într-o ţară în care posibili azilanţi politic sunt interceptaţi pe mare şi trimişi în Libia. Sper că obţine suficiente nominalizări să ajungă în PE.

viva la publicación

Un fotograf sard a fost pe fază şi a pozat revelionul lui Berlusconi. Doar curtea şi sosirea invitaţilor pe aeroport, nu a avut acces pe moşie. Poze foarte interesante, cu guristul oficial coborând dintr-un avion al armatei, gagici goale prin curte, un politician în curu gol pe prispa casei, etc. Aur curat pentru presa de scandal, nu? Nu în Italia. Când a avut curajul să propună fotografiile unui ziar (asta recent, după scandalul Noemi) s-a trezit cu ordin judecătoresc de confiscare a materialului. Atentat la intimitatea privată a cezarului. Partea mişto cu fotografiile digitale e că se copiază uşor aşa că El Pais a ajuns să cumpere şi să publice câteva chiar după sechestru.

Aţi ghicit deja că în Italia nici un ziar şi nici un site oficial nu are curajul să preia vreo poză?

later edit: uite că repubblica.it a prins curaj şi a publicat screenshots după site-ul El Pais. Cu o pixelizare două în plus, dar tot e ceva. Jos Berliescu!

update: politicianul în curu gol e Mirek Topolánek, fostul prim-ministru ceh.